Meserii pe cale să devină istorie

Bătrîna a intrat pe ușa atelierului și s-a dus direct la meșter. „Mi-a făcut fata cadou haina asta de blană. Vreau să o scurtez”, a spus ea. „Cu cît o vreți mai scurtă? Pînă aici e bine?”, a întrebat-o meseriașul, luînd o bucată de cretă și însemnînd pe haină locul de unde urma să taie haina. Asemenea scene vor deveni, în scurtă vreme, istorie. Cel puțin la Bacău. Transformarea hainelor, reparațiile sau modificările se fac din ce în ce mai rar. Magazinele second-hand au devenit o obișnuință pentru mulți. De ce să te duci la atelierle specializate, dacă poți arunca pardesiul la coș, pentru a cumpăra altul, la un preț rezonabil?
Iar meșterii în domeniu, puțini cîți mai sînt, își duc traiul de pe o zi pe alta. Nu cîștigă mult, dar se muncește enorm. Uneori, pentru a reuși anumite manopere se lucrează și două zile. „Dacă îți place, o practici. Dacă nu, nu”, a explicat meșterul Vasile Coșet. Slujește clienții într-un atelier din strada Ștefan cel Mare și este unul dintre ultimii băcăuani care cunosc cam tot ce înseamnă transformări și modificări la hainele de piele ori de blană. I-au trecut prin mînă mii de obiecte de vestimentație, pe care le-a croit și răscroit după placul clientului. Și nu doar atît. Avînd în spate cei peste 30 de ani de activitate, privește îngrijorat viitorul profesiei. Tinerii nu mai sînt interesați, iar meseria se deprinde în copilărie. „Se învață la 15 ani. Pe vremea mea erau școli de ucenici. Acolo vedeai și dacă ai aptitudini pentru asta. Căci îți trebuie și înclinație spre meserie. Altminteri e greu. Or tinerii din ziua de azi sînt plecați să cîștige bani. Nici dintre colegii mei nu știu cîți au mai rămas. Au renunțat mulți. E greu, iar salariile sînt după realizări”, ne-a spus el.
Cu toată vechimea în cîmpul muncii, meșterul se recunoaște a fi un etern ucenic. „Nici acum nu știu toate tainele. Meseria se învață de pe o zi pe alta. Sînt multe chițibușuri pe care nu le cunosc nici acum”, a recunoscut el. în ceea ce privește preferințele băcăuanilor, Vasile Coșet a făcut o singură remarcă. „Toată lumea se îmbracă sport. Cînd vin la atelier, majoritatea vor să-și facă hainele sport, adică mai comode, pentru a se putea mișca mai rapid. Asta e moda”, ne-a lămurit el.

Muncă grea, cîștig mic

E greu și pentru cei care surfilează sau festonează covoare. Cu siguranță „a surfila” sau „a festona” nu mai există în vocabularul noii generații. Cum adică, să schimbi forma unui covor, să-l tivești cu feston? Sau să surfilezi, adică să întărești marginile unei țesături cu o cusătura rară, pentru a împiedica destrămarea firelor?
Pentru Silvia Păduraru, surfilarea și festonarea sînt sinonime cu însăși viața. Femeia lucrează în acest domeniu de trei decenii. Nu e mîndră, dar nici nefericită că practică o meserie despre care, în curînd, se va auzi doar prin dicționare și cărți de specialitate. „Repar și modific covoare. Este o meserie foarte grea. Trebuie să ai intuiție, să te gîndești ce faci și cum faci, pentru a ieși o lucrare bună”, ne-a explicat Silvia. âși amintește cu nostalgie de zilele cînd atelierul îi era plin de persoane cu covoare manuale, lucrate la gherghef. „Erau cel mai greu de prelucrat”, ne-a spus ea. Greutatea meserie a făcut ca Silvia Păduraru să fie unul dintre ultimii profesioniști băcăuani în domeniu. „Nu știu cîți o mai practică. Evident, din cauza situației financiare. E o muncă grea și cîștigul este foarte mic. Nu cred că este cineva care să mă urmeze”, ne-a declarat femeia. Pe lîngă banii puțini și efortul depus, mai are și alte probleme. „Mașina la care lucrez are peste 20 de ani. Piesele de schimb se procură cu multă dificultate. Eu am transformat-o. Dacă se strică acum, trebuie să mă deplasez pînă la Metalotehnica, la Tîrgu Mureș, unde o repară sau îmi dau o alta nouă. însă am grijă de ea. Cu ajutorul ei îmi cîștig pîinea cea de toate zilele”, ne-a zis Silvia Păduraru. Nici cu materialele de lucru nu îi este ușor. „Firele se găsesc greu. Era fabrica «Proletarul», de unde mai aducem materiale. Acum nu știm ce o să fie. După ce voi termina proviziile, voi vedea ce voi face”, a mai spus ea.

Meșterii buni s-au împuținat

Pe cale de dispariție a ajuns și o meserie ce părea altădată eternă: cizmăria. Cerințe pentru reparații de încălțăminte sînt suficiente. Nu însă și meșteri pe măsura doleanțelor clienților. Meșter de aproape 40 de ani, Andrei Coșa rememorează cu nostalgie timpul cînd la Bacău erau peste 400 de cizmari. „înainte de 1989 erau cerințe mari. Erau peste 30 de unități de producție, toate cu prestări servicii către populație, și vreo 470 de cizmari”, ne-a declarat Andrei Coșa. Meșterul ne-a explicat că la capitolul clienți ai cizmăriei se află persoane de toate categoriile sociale.
„Vin și oameni cu dare de mînă, și oameni mai săraci. Cam 70 la sută dintre clienți sînt din oraș, iar 30 la sută de la țară. Unul care are o pereche de pantofi de 2,5 milioane de lei, nu-i dă mîna să-i arunce, dacă au un defect. Și îi aduce la noi. Nu ne este ușor întotdeauna. Apar modele noi și diverse, care necesită foarte multă muncă”, ne-a mai zis Andrei Coșa. Meșterul, dedicat muncii sale, are aceeași supărare. „Acum nu mai există tineret care să dorească să intre la această meserie. Nu mai calificăm la locul de muncă de peste 15 ani. Salariile sînt mici, iar pretențiile clienților sînt mari. Cizmăria a ajuns o muncă care se preconizează a fi pe cale de dispariție”, a conchis el. (Constantin GHERASIM)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!