Relativismul diplomatic postmodern la românii transpruteni

* „Chestia cu limba e complicată. Dacă nu vrei să te dai la fund trebuie să te ții cu amîndouă mîinile” * Așa cari vrasîzîcî!

Cred că nu mai este o dificultate pentru (aproape) oricare dintre românii de o parte sau de cealaltă a Prutului de a recunoaște specificul lingvistic, logic, semiotic și chiar… diplomatic al semenului său numit generic „de dincolo”. Acest specific a fost și este încă larg speculat și în alte scopuri decît cele strict legate de o cunoaștere cît mai veridică a modului de gîndire și de manifestare a unui segment demografic dat. Basarabenii – ca grup lingvistic moldav extrem estic dintre grupurile lingvistice românești – au moștenit un mod de exprimare și de comunicare cu destule elemente de specificitate pentru a nu face obiectul unei analize distincte, cauzale, conjuncturale și consecvențiale.
în consecință, voi ignora deliberat dimensiunile ideologice, geopolitice, partinice și istorico-politice pe care le evidențiază unii cu asupră de măsură și mă voi referi strict la un management specific al conjuncturilor/contextelor pe care basarabenii îl practică în mod consecvent de secole. De la clasicile ziceri folclorice „capul plecat sabia nu-l taie” și „vorba dulce mult aduce”, managementul moldav practică temporizarea și îndulcirea mesajelor, schimbarea bruscă de sens și de adresă, de mesaj și de destinatar, adică. Toate, cu o nonșalanță ce sugerează rafinamentul diplomatic îndelung exersat, arta inducerii de false direcții și sensuri cu scopul evident de a cîștiga teren și timp.
Lungirea vorbei, sub pretextul unui efort suplimentar de înțelegere și de verificare a sensului mesajului primit se face cu diverse mijloace, scopul fiind cîștigul temporal ca un mijloc de suplimentare a acelor prea puține alte mijloace aflate la îndemînă… „Așadar, semnul pe care îl văd eu vr(e)a să zică”… spune basarabeanul hermeneut și inventator al strategiei temporizării. Prin uz și supra uz, din motive de simplitate și simplificare, sintagma de mai sus a devenit „vrasîzîcî”, un cuvînt cu o semioză aparte. O traducere (mai) in extenso a celebrului „vrasîzîcî” ar fi următoarea: „dacă ar fi să interpretez înțelesul semnelor și vorbelor pe care le spui, atunci trebuie să iau aminte și să nu mă grăbesc cu răspunsul sau cu vreo părere personală; cine știe dacă am tradus bine?; poate mai încerc vreo două trei semne și abia după ce le traduc am să mă pronunț; sau mai bine mai aștept…”. Apoi, cu voce tare: vrasîzîcî așă…
O altă stratagemă de temporizare și de amînare a unui răspuns clar este traducerea în gînd a unor semne, dar fără a comunica acel răspuns. Sau, mai exact, se afirmă intenția și posibilitatea traducerii unor semne, dar fără a se hotărî de care parte a adevărului se situează. De exemplu, la întrebarea dacă va avea loc (re)unirea neamurilor moldovlahe basarabeanul nostru diplomat răspunde precaut: „pisămnicî”, adică „pe semne (s-ar părea) că”, dar fără să mai precizeze că semnele ar spune că da sau că nu. Cred că o neutralitate mai aproape de absolut nici că se poate!
Citite în aceste chei semiotice discursurile politice ale basarabenilor vor căpăta nebănuite înțelesuri. După cum spunea fostul ministru al culturii din Republica Moldova prin anii ’90, Ion Ungureanu, „chestia cu limba e complicată; dacă nu vrei să te dai la fund atunci trebuie să te ții cu amîndouă mîinile…”. Desigur, fraza de mai sus este o explicație a intenselor lupte pentru afirmarea limbii române în Basarabia. Adică, dacă nu lupți pentru afirmarea limbii proprii și nu sus-ții acest nobil ideal, atunci te vei trezi că ajungi pe fundul prăpastiei. Dar cîți politruci au înțeles mesajul? (Liviu DRUGUȘ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!