Mihai BUZNEA
Între primele măsuri cu caracter larg populist luate de Puterea provizorie instalată în decembrie ’89 a fost și faimosul Decret 10 nr. 60/7 februarie ’90 privind pensionarea persoanelor cu reducere de vîrstă a unor salariați și Decretul-Lege nr. 61, tot din 7 februarie ’90 privind vînzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație. Acestea creau cadrul jurisdicțional privind reducerea, pe o perioadă de un an, a vîrstei de pensionare – măsură urmată instantaneu de fenomenul pensionării în masă a celor ce ar mai fi avut de muncit 5 pînă la 7 ani, respectiv vînzarea către chiriași a apartamentelor aparținînd fondului locativ de stat. Era, s-a spus atunci, voința revoluționară a poporului, care venea să facă dreptate și să deschidă accesul la proprietatea privată. Prin edictarea lor, Ion Iliescu – președintele CFSN, apoi al CPUN și, în sfîrșit, al țării, marca două puncte foarte mari, din tot atîtea lovituri de maestru, în favoarea viitorului său politic. Și s-a văzut ce a urmat: ponderea populației ocupate a scăzut dramatic, în timp ce numărul celei devenite inactive, întreținute, aproape s-a dublat. In ce privește „marea împroprietărire”, s-a dovedit că aceasta a fost o cacealma bine orchestrată, care în scurt timp s-a întors împotriva foștilor chiriași. Cum? De ce? Lucrurile sînt, la această oră, cum nu se poate mai clare: marea majoritate a locuințelor puse în vînzare erau, și sînt situate în blocuri vechi, cu grade ridicate de uzură fizică, multe trecute prin cutremurele din anii ’77, ’86 și ’90, deci cu structurile de rezistență afectate mai mult ori mai puțin, dar și cu aspectul exterior deteriorat: tencuieli căzute, murdare, terase degradate etc. Prin vechimea unora dintre ele erau deja amortizate de chiriile plătite de către locatari, altele se aflau destul de aproape de acest prag, iar unele aveau valori utile scăzute. Ei bine, sub aparențele de „reparații sociale”, statul a profitat din plin: 1. – pentru că a încasat cash importante sume de bani; 2. – pentru că a scăpat de administrarea lor, care includea și lucrări periodice de întreținere, consolidare și reabilitare făcute din veniturile celor care le administrau; 3. – pentru că noii proprietari contribuie, cu impozite și taxe asupra clădirilor și terenurilor, la sursele de venit ale bugetelor locale; 4. – pentru că toate situațiile și riscurile pe care le incumbă utilizarea apartamentelor din blocurile respective se pot răsfrînge asupra proprietarilor. De altfel, legile sînt cît se poate de clare, dar și de drastice, în această privință: în cazul unor accidente – desprinderi de tencuieli, spre exemplu, din fațade, balcoane, centuri ș.a. – proprietarul (proprietarii) răspunde material prin plata unor despăgubiri către victimă, dar și a unor amenzi ce pot ajunge pînă la 77 de milioane de lei, cît și penal. Vorba zicalei: „…cîte rele, toate-n cîrca babei mele!”
Nu spune nimeni că măsurile asiguratorii n-ar fi necesare, dar pasatul pisicii exclusiv în brațele împroprietăriților peste noapte prea seamănă cu o condamnare la ce-i mai rău!Î Un calcul oricît de sumar ne arată că chiriile și alte angarale plătite de ocupanții locuințelor sociale construite din fonduri ANL ori ai altor spații aparținătoare primăriilor mai că nu depășesc obligațiile financiare cărora trebuie să le facă față proprietarii de apartamente din blocurile ale căror termene de utilizare sînt pe-aproape. Și-atunci cum să nu te întrebi: care-i cîștigul meu? Că de pagubă, sînt lămurit!
Lasă un răspuns