Lumea românească

Jocuri periculoase

Vasile PRUTEANU

Am început să cred că nu-s destule fîntîni în țară care să potolească setea de putere a d-lui Traian Băsescu. Ajuns președinte prin efortul a două partide și cu ajutorul unui electorat sătul de aroganța și aerele de superbaron ale lui Adrian Năstase, domnul Băsescu și-a dorit să devină și un jucător politic de performanță. Cînd conduci o națiune, a fi jucător înseamnă, în general, a te juca cu soarta țării. în bine, sau în rău. Cîștigător sau perdant. Mizînd pe cartea Dan Voiculescu la guvernare, putem spune că jucătorul șef e perdant. O știe și el, din moment ce a afirmat – încă de la început – că a adoptat o „soluție imorală”. Jucînd tananica pe grumazul PNL (și în special pe cel al premierului Tăriceanu), a pus acest important partid într-una dintre cele mai complicate situații. Nimeni nu mai poate aprecia, la ora actuală, dacă acesta va dispare din istoria contemporană – precum PNȚCD – se va rupe în două sau se va uni strîns, fie în jurul domnului Tăriceanu, fie al lui Theodor Stolojan, care va deveni prim-ministru, așa cum își dorește președintele. Jocul președintelui îl putem aprecia după o declarație făcută cu doi ani în urmă: „eu am doar doi prieteni; cetățeanul X al României și Theodor Stolojan”. Cetățeanul X, oricare ar fi el, este irelevant politic. Nu și cetățeanul Stolojan. De dragul lui, domnul Băsescu nu l-a putut înghiți dintru început pe Călin Popescu Tăriceanu, bombardîndu-l cu „anticipatele” încă din primele luni de guvernare. Se însănătoșise miraculos Stolojan și prezidentul și-l dorea prim-ministru. Jocul acesta e însă o cacialma dată PNL. Ulterior s-a dovedit că intenția era ca PNL-ul să fie înghițit de PD într-un mare partid prezidențial și cu un Executiv bine controlat de Cotroceni. Jocul e perdant pentru România în oricare dintre aceste situații: adică în cazul cînd PNL se divide, sau în cazul în care fuzionează cu PD.
Istoria ne dovedește că prea adesea este marcată de faptele prostești ale oamenilor mari. Se știe că partidele noastre n-au devenit încă instituții publice puternice și țin exclusiv de carisma liderilor. PD-ul n-ar însemna prea mult fără Băsescu, PRM-ul ar dispărea fără Vadim, fără Becali PNG-ul ar fi egal cu zero, iar PSD-ul a ținut prim-planul numai cît a reușit Iliescu să-l tragă din mocirlă mai abitir decît pot scoate boii un car înnămolit. Divizat cum e, PNL-ul va suferi un timp o cădere, dar doctrinele liberale și o sumă de personalități îl pot resuscita și racorda la o viață politică intensă. Așadar, și din acest punct de vedere, președintele nu este decît un jucător cu un cîștig temporar, fiindu-i imposibil să știe că pînă nu devine istorie, viitorul n-are cum fi falsificat, cum se încearcă cu prezentul prin diverse manevre care de care mai deocheate.
Parcă sîntem blestemați: am cîștigat bătălia pentru NATO, iată că și cea pentru acceptarea în UE, dar ne măcinăm sistematic în interior, într-o nesfîrșită horă a jocurilor periculoase de-a puterea. Din această teribilă înfruntare, singura care n-ar avea nimic de cîștigat ar fi România. în schimb, ar profita din plin cîștigătorii „privați”, care nu acționează decît în propriul interes și al găștii din care provin.
în politică simpatia și antipatia pentru diverse persoane sînt „virtuți” prost plasate. Acestea descurajează discernămîntul electoral și nu au ce căuta în evaluarea unui act politic. Aici trebuie să primeze criterii pragmatice, o bună și exactă apreciere a oamenilor și a oportunităților, o viziune de perspectivă, a șanselor de viață civilizată, care să atragă simpatia electoratului. Evident, nu prin populisme răsuflate, precum vizitele lungi și dese, cheia marilor „decese”. âmpărțirea în două tabere a PNL face ca orice dezbatere rațională să nu se desfășoare normal, pentru că nu argumentele, judecata nepătimașă, analiza conjuncturilor stau față în față, ci afectele dezordonate ale unor tabere îndrăgostite fie de Călin Popescu Tăriceanu, fie de Theodor Stolojan. Și unele și celelalte cristalizează în jurul liderului acceptat sau al celui negat și orice rezervă cu privire la strategiile lor politice, la retorica lor le provoacă unora deliruri lirice, iar celorlalți convulsii isterice. Pare o situație pe care Aristotel o denumea „terțum non datur” („a treia posibilitate nu există”).rău. Cîștigător sau perd

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!