Quo vadis?

Dificultăți în definirea discursului

Ștefan MUNTEANU

în cadrul discuțiilor care se poartă în prezent cu privire la ceea ce este un discurs, privit ca act de comunicare, perspectiva semiotică dobîndește din ce în ce mai mult teren. Cel puțin două sînt explicațiile acestui fapt. Este vorba, pe de o parte, de asaltul informațional concentrat asupra limbajului, urmare a lărgirii sistemului de intercomunicare cu realitatea. Pe de altă parte, valențele analizei semiotice promit depășirea unor serioase dificultăți de înțelegere a legăturilor incontestabile dintre limbă și gîndire în procesele de semnificare și comunicare.
Semiotica este disciplina care se ocupă cu studiul general al semnelor. Preocupări de semiotică au existat încă din antichitate, sub forma unor discuții despre natura limbii, despre comunicare în general, despre rolul vorbitorului și al ascultătorului, despre posibilitatea combinării cuvintelor și a propozițiilor ș.a. Dar asemenea preocupări s-au cristalizat în cercetări sistematice abia în a doua parte a secolului al XIX-lea, pentru a căpăta o mare amploare și actualitate în ultimele decenii. în ce privește semiotica modernă, aceasta îi are ca întemeietori pe lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) și pe filosoful american Charles Sanders Peirce (1839-1914). Ulterior, filosoful și lingvistul american Charles Morris, continuatorul lui Peirce, pornind de la rolul semnelor în acțiunea umană, într-o serie de lucrări devenite referințe în domeniu a propus tripartiția structurii semioticii în „sintaxă”, „semantică” și „pragmatică”, cu următoarele accepțiuni: sintaxa explică „relațiile care se stabilesc între semne”; semantica se referă la „relațiile dintre semne și obiectele” din domeniul discursului, iar pragmatica abordează „relațiile între semne și vorbitori”.
O mare dificultate în încercarea de a defini discursul, din perspectivă semiotică, analiză foarte necesară în contextul comunicațional prezent, vine de la ambiguitatea acestui termen, ambiguitate tolerată în mai toate domeniile cunoașterii. Singurul loc comun în înțelegerea discursului este acceptarea sa ca fiind act de comunicare, ca activitate logico-lingvistică. Mai departe, părerile se împart chiar și în ce privește natura acestei activități complexe. Unii autori apreciază că discursul este o prestație lingvistică individuală, iar alții îl consideră o activitate lingvistică ce are caracter social.
în funcție de aceste opțiuni, cercetătorii s-au pronunțat și asupra posibilității definirii discursului. Astfel, cei care l-au considerat activitate lingvistică individuală, desfășurată doar după regulile gîndirii și vorbirii subiective, i-au refuzat integrarea într-o disciplină lingvistică, ori logic formală, considerîndu-l de domeniul retoricii, deși termenul discurs este folosit în mai toate domeniile cunoașterii. în tabăra opusă, mulți autori care considerau discursul ca activitate lingvistică socială au redus definirea lui la cea a textului, au abordat discursul mai mult din perspectivă lingvistică, în dauna perspectivei logice. Ideea este că, deși raporturile dintre limbă și gîndire au fost evidențiate încă din antichitate prin paralelismele între categoriile logice și categoriile gramaticale, multe din soluțiile propuse în decursul timpului nu satisfac, pentru că nu reușesc să se situeze deasupra disputei dintre logicism și psihologism. Logicismul gramatical conduce la concluzia coincidenței și chiar a identificării categoriilor logice cu cele gramaticale. Reprezentativă pentru acest punct de vedere este „Grammaire generale et raisonnce de la Port-Royale”. Iar curentul psihologist, antilogicist, a susținut negarea oricărui paralelism între gramatică și logică.
Astăzi, cei mai mulți cercetători sînt de acord că aceste poziții extreme sînt deopotrivă de greșite, deoarece categoriile gramaticale nu se identifică cu cele logice, dar nu sînt nici în totală contradicție cu acestea. Pe de o parte, formele gîndirii logice sînt aceleași la toți oamenii, ceea ce explică existența unor universalii lingvistice. Pe de altă parte, limba nu exprimă numai gîndirea logică, ci și alte aspecte ale conștiinței, prin categoriile proprii, mai numeroase decît categoriile logice și mai cuprinzătoare.
Dovedind o echilibrată înțelegere, ca reacție la excesele în ce privește analiza structurală a limbii, Noam Chomski, inițiatorul „gramaticii transformaționale”, se preocupă de structura logică a teoriei lingvistice. Teoria gramaticii chomskiene distinge două nivele ale limbii: structura de suprafață și structura de adîncime; analiza lor presupune distincția dintre execuția lingvistică și competența lingvistică a unui vorbitor. Interpretarea filosofică a structurii de adîncime, înțeleasă ca un tipar aprioric și informativ, prin care realitatea se structurează cognitiv la nivelul conștiinței, este explicit legată de raționalismul lui Descartes, de la care Chomski preia ideea creativității limbajului și a universalității gramaticii. Chomski susține că limbile au asemănări structurale subiacente și pretinde că în mod necesar cunoașterea acestei „gramatici universale” ne este înnăscută. Justifică astfel, fără exagerare, rolul activ al ideii de formalizare și logicizare în studiul limbajului, întrucît limbajul este foarte profund implicat în numeroase aspecte ale gîndirii. De aceea, dacă există o deficiență gravă a limbajului interior, va exista o deficiență la fel de gravă și a gîndirii. Afirmația este valabilă și invers. Prin intermediul limbajului, gîndirea primește din partea societății formele ei logice, respectiv noțiunea, judecata, raționamentul. Deși relativ stabile, aceste forme logice nu numai că nu împiedică, dar chiar fac posibilă mișcarea individuală a gîndirii. în felul acesta, gîndirea își îndeplinește menirea de căutare a ceea ce este invariant în variația continuă a realității. Cu ajutorul vorbirii și gîndirii, oamenii își conceptualizează percepțiile, făurindu-și plus-informația de care au nevoie în intervenția lor asupra mediului înconjurător. Fapt este că fiind nemulțumiți de ceea ce le oferă natura, ei îi adaugă cultura. Pentru aceasta, însă, au nevoie de un discurs, chiar dacă, deocamdată, nu prea știu ce este acesta. Oricum, promisiunile semioticii rămîn de actualitate.în funcție de aceste opțiuni, cercetătorii s-au pronunțat și asupra

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!