Lumea românească

O generație așteptată și alta de sacrificiu?

Vasile PRUTEANU

Au înnebunit elitele tinerei generații, ne-am prostit cu toții sau ce, Doamne iartă-mă, s-a întîmplat iar cu țara asta a noastră de s-a pornit un război surd între tineri și bătrîni, sub sloganul „generația expirată”? O lozincă lansată de istoricul frustrat Neagu Djuvara, preluată cu aplomb de tinerele „genii” plesnind de morală și curățenie, aserțiune susținută, surprinzător, de Gabriel Liiceanu și Alina Mungiu. După cîte înțeleg, „generația expirată” sînt cei ce au trăit, au scris și au publicat sub comunism. Aceștia, chipurile, și-au vîndut numele pentru o sinecură sau și-au plecat capetele slugarnic în fața tiranilor analfabeți precum M. Sadoveanu și G. Călinescu. Ceilalți s-au ascuns ori au tăcut, spășiți și ascultători. Oare!? Nu cumva filosofi ca Petre Țuțea și Constantin Noica, scriitori ca Ion Caraion, Augustin Doinaș, Nicolae Steinhardt, Petre Pandrea ș.a au stat cu anii în pușcăriile comuniste, dar au scris și au publicat cum și cît au putut? Paul Goma o fi fost exilat pentru că și-a plecat capul? Nichita Stănescu, Marin Preda, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Nora Iuga, Gabriela Adameșteanu să fi scris doar pentru o sinecură? Greu de crezut. Sigur, nu luăm în discuție cazurile Adrian Păunescu, Vadim Tudor, Paul Everac, Aurel Baranga, A. Toma, M. Beniuc, Maria Banuș, Dan Deșliu ș.a., care s-au întrecut în a linguși dictatura și dictatorii. Cînd e vorba să discutăm despre răutate, narcisism, nesimțire sau vanitate, generațiile nu se deosebesc aproape deloc. E ciudat și uimitor să constați ce legitimitate poate avea o discriminare relativ arbitrară între tineri și bătrîni. ânțelepciunea populară zice că „cine n-are bătrîni să-și cumpere”. în cazul nostru, „generația expirată” are în plus față de tinerii orgolioși cîteva cărți de referință și un număr de pagini citite de o mie – două ori mai multe decît unii tineri care au scris mult mai mult decît au citit. Cred că e mai folositor a credita lumea înainte de a o disprețui. A miza totul pe o juvenilă aroganță, pe credința în talentele lor de hiperdotați este o greșeală pe care un înțelept ca Socrate a batjocorit-o cu peste două mii de ani în urmă. într-un dialog platonician, tînărul Alcibiade cade victimă acestui gen de „deconstrucție”, care i-a temperat elanul, i-a trezit sentimentul răspunderii, făcîndu-l să recunoască faptul că nu știe prea multe și că orgoliul lui este neavenit. Tinerii noștri din „generația așteptată” au ghinionul de a nu fi întîlnit la timp un Socrate potolitor și modelator. Ar face bine să răsfoiască dialogul lui Socrate cu Alcibiade și să-și imagineze o clipă că trebuie să treacă prin filtrul necruțător al interogației socratice. Nu cred că ar mai îndrăzni să ceară epurarea, eliminarea sau – mă rog – exterminarea „generației expirate”. Nu diversele generații sau numărul anilor petrecuți pe pămînt (uneori degeaba) sînt acelea ce despart prostia de inteligență, suficiența și îndrăzneala nerușinată de modestie și talent, cultura și omenia de necuviință și aroganță. Cred mai degrabă că ruptura dintre calitățile umane e infinit mai elocventă decît intervalul dintre generații. Prin efortul uriaș al oamenilor de talent din toate generațiile s-a preîntîmpinat paralizia mentală ce-ar fi survenit ca urmare a dictaturii și a indigenței mijloacelor de represiune. Marea mea mirare e că un intelectual de talia lui Liiceanu a legitimat, prin prezența lui, o asemenea aberație. Tocmai un om care a scris în „Jurnalul de la Păltiniș” că „pentru intelectualii din estul Europei cultura nu e ritmul firesc al respirației spiritului, ci un oxigen furat, o variantă a supraviețuirii?”. El știa cu ce preț enorm se puteau mobiliza resursele creatorilor, știa că nevoia de cultură era exigența mîntuirii de diabolicul colectivism, instinctul de supraviețuire al „generației expirate”. Consider că nu putem vorbi de o „generație expirată” alta decît cea a politicienilor proveniți din vechea nomenclatură, care s-au repezit năvalnic în structurile parlamentare, guvernamentale, în instituțiile statului, în afaceri.
Nu sînt unul dintre cei care au pretins vreodată ca bătrînii să fie obligatoriu respectați. Dacă omul o fi fost un bețiv, un curvar, un hoț, un șnapan, un șarlatan, părul alb nu-l îndreptățește la respect. Dar, dacă s-a remarcat prin suferință, omenie, înțelepciune, fapte de onoare, creație artistică indiferent în ce domeniu al spiritului, acest om merită nu numai stimă, ci chiar admirația noastră. Ne poate fi model, ne putem raporta virtuțile la cele ale lui. în nici un caz nu-i dorim și (cu atît mai puțin) nu îi cerem epurarea din viața socială, nu-l calomniem sau disprețuim. Cu mult înainte de a se manifesta „generația așteptată”, Immanuel Kant ne poftea la un examen critic al vieții, al ființei noastre, al rostului nostru în lume. Dorea să ne scoată din părelnicii, să ne pună față către față cu problemele finale ale existenței. „Să ne smulgă – cum zicea Albert Camus – din mărunțișuri și nimicuri, să ne cheme la cele importante și decisive pentru existența socială”. luăm în discuție cazurile Adrian Păunescu, Vadim Tudor, Paul Everac, Aurel Baranga, A. Toma, M. Ben

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!