Varietăți critice

în jurul unui subtitlu

Constantin CĂLIN

„O selecție din publicistica anilor 2000 – 2006”, volumul doamnei Magda Ursache – „Bolile spiritului critic” (Ed. Libertas) e – spus net – cea mai remarcabilă apariție recentă în acest gen. A fost publicat în urmă cu șase luni, dar nu știu să fi fost comentat undeva. Probabil nu va aduna multe recenzii nici în următoarea jumătate de an. Explicația e simplă. Deși se citește cu aviditate, nu-i ușor de scris despre el. Are subtitlul de „eseuri atipice”, însă acesta nu-l definește suficient de sugestiv: e anodin față de ceea ce conține. De regulă, în ciuda intențiilor care le animă, eseurile sînt calmne, străbătute de reflexivitate și, uneori, de melancolie. Aci totul e demonstrativ cu asupra de măsură și spus, parcă, dintr-o răsuflare, tranșant. Dar nu-i vorba numai de manieră, ci și de atitudine; în primul rînd de aceasta. „Tipic”, în critica actuală, e, cel mai adesea, să coexiști, să superi cît mai puțină lume, să te rezemi de grup, să te pliezi pe ideile celor mai bine plasați în ierarhie, să fii amuzant ca un comis-voiajor, să te adaptezi la orice „canon”, să te „aranjezi” cu oricine. „Atipic” a devenit să încerci să spui adevărul integral, să nu uiți, să nu fii laș, să nu fii oportunist. Cuvîntul e totuși rece, nu transmite vehemența și ironia existente în aproape fiecare pagină. Previne, atenuează. Greu de etichetat, volumul „Bolile spiritului critic” e, deopotrivă, cronică, dare de seamă, „reportaj”, jurnal, memorial, aide-memoire, addenda etc. După mine, e o cronică a unui timp bogat în „minciuni convenționale”, scrisă de o „ființă greu de mulțumit”, inteligentă și îndrăzneață, care vede, citește, aude și reține enorm. O cronică miscelanee, în alcătuirea căreia intră însemnări despre cărți și televiziune, opinii despre viața literară, mărturii, precizări, „pretexte”, majoritatea „a rebours”, foiletoane cu încrustații pamfletare. O carte despre numeroase „războaie”, vizibile și invizibile: „ale tuturor contra tuturor” și ale autoarei, purtate fără nervi, fără acrimonie, fără pedantism, împotriva „învîrtiților vechi și noi”, a „acomodaților”, a năpîrliților, a plagiatorilor, a premianților obsecvioși, a „graforeicilor”, respectiv a băieților și fetelor care fac literatură ere(c)tică („proză fiziologică”, „vespasianism liric”, teatru blasfemic), a criticilor care „citesc persoana, nu cartea”, a lustragiilor de „personulități”, a vedetelor prostuțe, mai nou, a „tăunilor media”. Războaie foarte bine pregătite prin „scris-cititul la domiciliu” și la bibliotecă, formă asumată de solitutdine, care i-a asigurat o rezervă uriașă de materiale, și purtate cu suplețe. Sînt folosite cărți, broșuri, ziare, reviste – vechi și actuale -, amintiri, anecdote, declarații, documente, procese-verbale, vorbe culese la televizor, pe stradă, în tramvai. Totul, negru pe alb! O mențiune specială ar merita motourile: surprinzătoare, incitante, abile, expresive, cu funcții dintre cele mai diverse. Iar last, but non least, numele: în fiecare capitol e cîte o pădure de nume. De pildă, în „Etern fascizanta Românie” sînt 63. Iată-le, în ordinea apariției în cele cinci pagini: Eminescu, Paul Goma, Blaga, Cioran, Crainic, Nae Ionescu, Radu Gyr, Mircea Eliade, Gogu Rădulescu, Petru Caraman, Gh. Ivănescu, Th. Simenschy, Jean-Jacques Wunenburger, Csaba Kiss, Iorga, Isac Chiva, Jean Paul Enthoven, Alexandra Laignel-Lavastine, Eugen Ionescu, Mircea Mihăieș, Gaspar Milos Tamas, Cr. Tabără, Burebista, Leonte Răutu, N. Moraru, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, N. Tertulian, Rebreanu, Brătescu-Voinești, Ionel Teodoreanu, Silviu Brucan, Oscar Lemnaru, Salazar, Victor Eftimiu, Hitler, Noica, Dan Botta, Ion Barbu, Ștefan Voicu, Mircea Iorgulescu, Alain Paruit, Suzana Gîdea, Jacques Moreau, Jean Sevillia, Armand Călinescu, Gaster, Șăineanu, Tiktin, Roberto Scagno, Claudia Mutti, Cesare Segre, Leon Volovici, Kogălniceanu, Gh. Brătianu, Miron Cristea, Vasile Conta, Luca Pițu, T.S. Eliot, Dan C. Mihăilescu, Andrei Pleșu, Naftali Alerz Imber, Samuel Choher. Desigur, acestea creează impresia de autenticitate și de seriozitate în afirmații, însă în același timp pun variate probleme de receptare. Profesorul care am fost știe ce știu cei mai mulți dintre cititori: nu vor recunoaște decît o treime din ele! Proporția e valabilă, cred, și pe ansamblul volumului. în „Bolile spiritului critic” d-na Magda Ursache face cam aceeași greșeală cu cea pe care i-o reproșează într-un loc d-lui George Pruteanu: acceptă și „interlocutori aflați mult sub nivelul său intelectual”, cărora n-ar trebui să le arate decît dispreț. E – înțeleg – o imensă plăcere să nu-ți scape nimic, să-ți exerciți vivacitatea și virulența pe cineva care o ține cu pseudoerudiția „din bucătărie-n liturghie și din liturghie-n bucătărie”, să ricanezi în fața exceselor, să faci „jogging prin mass-media”, să rîzi cu poftă de mofturi și strîmbături. Acțiunea de „deparazitare a creierelor” e întotdeauna excitantă, dar și periculoasă. Numindu-l, insignifiantul, derizoriul ne pot contamina. Nu pui batista cu spirt pe condei, iese din el o frază ca aceasta, care n-are barem scuza de a fi un citat: „Ciocciolina era tare nu-n secrete, ci în secreții”. Dintre multe războaie în care s-a angajat eseista (un om brav, cu vervă) cel mai anevoios mi se pare cel cu urîtul epocii contemporane („un munte de gunoaie”): fardat, parfumat, dezlegat la limbă, dar profund idiot. E mai tare decît propriile-i „verdictele dure”, decît „lexemele pițuace” (în efectul cărora are o mare încredere) sau chiar decît sarcasmele clasicilor. Nu-s defetist, sînt doar sceptic.re cărți și televiziune, opinii despre viața literară, mărturii, precizări, „pretexte”, m

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!