Doru CIUCESCU
Cine intră într-o sală de calculatoare va constata că marea majoritate a navigatorilor pe Internet sînt în Yahoo pentru a comunica cu cineva sau în Google pentru a consulta una dintre cele peste patru miliarde de pagini web (!). Vrei să afli mersul trenului? Cauți în Google. Dorești un număr de telefon? Accesezi Google. Vrei să cunoști textul unei legi? Vrei să știi rezultatele sportive? Vrei să te informezi despre…? Citești unul dintre site-urile Google. Bareta Google a devenit o sursă de informație, dar și o alternativă de refugiu pentru elevii și studenții care se plictisesc lucrînd numai pe o anumită temă la calculator…
Cine dorește să afle ce înseamnă Google nu are decît să acceze tot…Google, dacă știe limba engleză. Site-ul societății comerciale cu răspundere limitată „Google” Inc. ne prezintă istoria constituirii ei, pe care consider că merită să o redau pe scurt în cadrul acestui articol datorită puterii exemplului ei pentru tinerii întreprinzători. Fondatorii ei sînt Larry Page, originar din Michigan și Serguey Brin, născut la Moscova. Ei au făcut cunoștință în 1995, cînd Page, în vîrstă de 24 de ani, student al Universității din Michigan, a vizitat Universitatea din Standford împreună cu un grup de colegi. Acolo, printre studenții universității californiene însărcinați să fie ghizi se număra și Brin, care pe atunci avea 23 de ani. În ciuda multor opinii contradictorii, ei au căzut de acord că mai este mult de făcut în domeniul selectării informațiilor relevante dintr-un set dat. Larry Page, fiul profesorului Carl Victor Page de la Universitatea din Michigan, a obținut diploma de „bachelor” în inginerie la Universitatea din Michigan. Ulterior a urmat un masterat la Universitatea din Standford, unde l-a avut coleg pe nimeni altul decît Serguey Brin, care intrase în posesia unei diplome de „bachelor” în matematică și informatică la Universitatea din Maryland. În 1996 cei doi tineri au început să lucreze la proiectarea și realizarea unei mașini de căutare a informațiilor, denumită „Back Rub”. După doi ani ei au cumpărat o memorie de calculator foarte puternică, de un terabit (un million de milioane de biți) și au înființat în dormitorul din apartamentul lui Page un atelier de cercetare în care au perfecționat mașina de căutare a informațiilor. După multe încercări, ei au găsit un prim-investitor în afacerea lor, în persoana lui Andy Bechtolsheim, unul dintre fondatorii societății comerciale „Sun Microsystems”, care le-a semnat un cec de 100 000 dolari și care a stat cîteva săptămîni într-un sertar, pînă pe data de 7 septembrie 1998, cînd s-a înființat societatea comercială „Google” Inc, cu sediul într-un garaj închiriat din localitatea californiană Menlo Park. Societatea avea trei directori și doi angajați și putea face față la 10 000 de solicitări de informație pe zi, performanță care a atras atenția publicațiilor „US Today” și „Le Monde”. Situația financiară a permis ca în februarie 1999 să se schimbe sediul la Palo Alto, unde s-a ajuns la 5 000 000 de solicitări pe zi, cu numai 8 angajați. La 10 ianuarie 2000 un contract de „joint venture” (asumare comună a riscului) cu două societăți comerciale din Silicon Valley a adus 25 milioane de dolari, iar la 26 iunie 2000, un contract de parteneriat cu societatea comercială „Yahoo” a permis atingerea unei solicitări în număr de 18 milioane pe zi. La sfîrșitul aceluiași an, prin introducerea baretei „Google” s-a ajuns la capacitatea de a răspunde la 100 de milioane de solicitări pe zi. Începînd cu 1 aprilie 2004 s-a ajuns la satisfacerea unui număr practic infinit de solicitări în 26 de limbi.
Se poate spune că societatea comercială „Google” Inc. își merită numele, care derivă dintr-un joc de cuvinte al termenului de „googol”, introdus de Milton Sirotta, definind numărul format din cifra 1, urmată de 100 de cifre 0. Acest termen a fost popularizat de Milton Sirotta și de unchiul său, matematicianul Edward Kessner, în cartea „Mathematic and the Imagination” (Matematică și imaginație). De altfel, misiunea acestei societăți comerciale este de a organiza și de a oferi o cantitate practic infinită de informații pe Internet.
Ce fel de informații ne oferă Google? De exemplu, am solicitat informații privind Mihai Eminescu și am primit în 8 secunde următoarele 10 pagini web: 1) „Anul 2000, anul Eminescu/2000, Eminescu Year” (11 k); 2) „Eminescu 2000-Operă completă” (7 k); 3) „Eminescu. Home page” (1 k); 4) „Biblioteca Centrală Universitară «Mihai Eminescu» din Iași” (101 k); 5) „Mihai Eminescu. Poésies” (2 k); 6) „Mihai Eminescu” (6 k); 7) „Mihai Eminescu. Finnish version” (4 k); 8) „Mihai Eminescu. Denmark” (4 k); 9) „Mihai Eminescu. Poetry” (5 k); 10) „The Mihai Eminescu Trust” (7k). De asemenea, am solicitat informații privind Nicu Enea și am primit tot 10 pagini web. Ultima dintre ele se numea „Firme cu capital nemajorat din Bacău” și era menționată doar pe motivul că o firmă avea sediul pe strada Nicu Enea (?!) Cînd am cerut informații privind Legea 10, am aflat numai că am fost vizitatorul cu numărul 477792. De asemenea, am solicitat informații privind alegerile din 6 iunie a.c. Am văzut o singură ofertă valabilă, denumită „Alegeri locale 2004″ (4 k). Cînd am dorit să deschid pagina web respectivă am primit mesajul „This page can not be desplayed” (Această pagină nu poate fi deschisă)?!
La prima vedere ar rezulta faptul că Google este o bibliotecă virtuală care ar putea duce la dispariția bibliotecilor tradiționale! În realitate, lucrurile stau cu totul altfel, iar principalele motive sînt următoarele: 1) pentru a trece sub formă numerică toate cărțile scrise pînă în prezent ar fi necesar un timp practic infinit; 2) bibliotecile au fost printre primele care au introdus un calculator pentru accesul rapid al cititorilor la informații complementare oferite de Internet; 3) pentru un nespecialist este mai util ca selectarea informațiilor pe o anumită temă să fie efectuată de un bibliotecar decît de calculator.
Bibliotecilor tradiționale li s-a prezis sfîrșitul de mai multe ori înainte de apariția Internetului, ultima oară cînd au apărut suporturile high-tech audio-vizuale. Se poate spune că bibliotecile tradiționale vor exista și după ce Google va dispare. O întrebare retorică îmi stăruie în minte: va putea vreodată o invenție informațională să ne facă să renunțăm pentru totdeauna la plăcerea de a răsfoi o carte?
Lasă un răspuns