Cine îl regretă pe Ceaușescu?

Bogdan CREȚU

Taman pe 1 decembrie, seara, Andrei Gheorghe a găsit de cuviință să le ofere spectatorilor săi și ceva circ, astfel încît l-a invitat în emisiunea sa, printre alții, și pe președintele Ligii Profesioniste de Fotbal, deputatul PRM Dumitru Dragomir. Printrea alte năzbîtii ticăloase, antipaticul parvenit, poreclit, spre grosiera-i mîndrie, Corleone, a emis și ipoteza, ce se bucură de o tembelă audiență în zilele noastre, cum că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu. Individul chiar insista, aducînd ca argumente prețurile la gaz și la alte produse de maximă necesitate, ignorînd că economia de piață, la care România se tot căznește să ajungă, presupune și astfel de diferențe, față de o economie de stat, artificial întreținută.
Cine îl mai regretă azi pe Ceaușescu, ne-am putea întreba, căci intervenția politrucului PRM-ist urmărea, de bună seamă, atragerea unui public cu astfel de opțiuni? Ar fi măcar trei categorii de oameni care împărtășesc, amnezici, neghioaba opinie. După cum vom vedea, există explicații logice în fiecare caz. În primul rînd, sînt foștii activiști, indivizi care pe vremea pripit împușcatului dețineau un post-cheie, aveau puterea de decizie, făceau parte din protipendadă. Nu îi plîng, căci și după 1989 și-au prelungit unele privilegii, numai că și-au pierdut autoritatea directă, ceilalți nu s-au mai temut de ei în aceeași măsură. Chiar dacă anumite sfori le-au rămas la îndemînă. Mă refer la colegi de partid de-ai lui Mitică Dragomir, cum ar fi colonelul Merce și alți (foști?) ofițeri din a căror apropiere Corneliu Vadim Tudor își face un motiv de mîndrie. E vorba de satrapi, torționari nepedepsiți, prin urmare, de călăi fără conștiință, mulțumiți de sîngeroasele fapte din trecut pe care le numesc azi patriotism, ca generalul Pleșiță. Din aceeași categorie mai fac parte și micii funcționari, din aparatul secundar al partidului, care puteau trage, grație funcției ocupate, chiulul și cărora le lipsește cu totul acum puterea, măruntă, cîtă era, de care se bucurau. Secretari de partid în cutare uzină, mici turnători ce încasau anumite onorarii numai ca să stea cu urechea ciulită; în fine, „plevușca”, pegra comunistă care și-a pierdut din privilegii etc.
O a doua categorie de nostalgici o alcătuiesc chiar cei de teapa lui Dumitru Dragomir: indivizii lipsiți de coloană vertebrală, eliberați de principii, de repere morale, care se descurcă în orice conjunctură, care pot linge grațios oriunde, pentru a scuipa a doua zi cu dexteritate drept acolo. Corneliu Vadim Tudor, de exemplu, autor de ode închinate „savantei de renume mondial” (promit să revin în unul din numerele viitoare cu niște exemple concrete), redactor la revista de tristă amintire „Săptămîna”, organ al Securității în tagma scriitorilor etc. Adrian Păunescu, pe de altă parte, poet care și-a bătut joc de propriul talent, punîndu-l în slujba unui stăpîn în zadar idealizat în versuri cu tăietură prozodică impecabilă, numai bune de urlat din toți bojogii pe stadioanele patriei. E vorba, din cîte se observă, de demagogi perfecți, care au talentul cameleonic de a se adapta în orice context. Cît timp există destui creduli cu drept la vot, aceștia o vor duce cum nu se poate mai bine, vor poza în patrioți cu aură, vor ține discursuri bombastice despre iubirea de moșie, vor lăcrima strategic și vor „demasca” hoția puterii, indiferente de coloratura politică a acesteia.
În fine, ultima categorie este cea alcătuită de unii reprezentanți ai vîrstei a treia, pensionari năpăstuiți de soartă și de politica financiară a guvernelor, care nu-și mai amintesc decît că înainte erau în putere, că mai găseau ce pune pe masă. Pentru ei, comunismul și-a pierdut alura dramatică, absurdă, suprapunîndu-se peste o epocă în care mai erau activi, aveau sentimentul că trăiesc, că sunt utili. Încă mai aveau erecție, deci era mai bine pe vremea lui Ceaușescu… Aceștia sînt, de obicei, victimele celor descriși în paragrafele anterioare… Sînt cei dispuși să uite cozile infernale, frigul din case, întunericul, frica generalizată etc.; cei care preferă să gîndească prin intermediul stomacului. Nu îi învinuiesc, dimpotrivă, îi compătimesc, considerîndu-i victime ale ticăloșilor care au știut să profite de credulitatea lor, smulgîndu-le niște voturi, fără a le oferi un program de protecție socială.
Oricum ar fi, faptul că astăzi, la 17 ani de la lovitura de stat din decembrie 1989 (refuz să-i spun revoluție), există destui oameni care îl regretă pe dictator nu face decît să indice o stare de nemulțumire alarmantă. Intrăm, peste nici o lună, în Uniunea Europeană, trăgînd după noi o pătură socială care nu a evoluat deloc, care regretă răul de care am scăpat cu nu puține sacrificii și de care profită, cu talent agitatoric, o clasă de politicieni căliți pe baricadele comunismului. Și care, după cum am avut trista ocazie de a vedea chiar de ziua națională, nu pregetă să se și mîndrească, țopîrlănește, cu acest lucru. Totul întru sporirea audienței.există explicații logice în fiecare caz. În primul rînd, sînt foștii activiști, indivizi c

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!