Contrapunct

A fost odată…!

• gînduri despre orașul Buhuși

Cu vreo cincizeci de ani și mai bine în urmă, copil la Piatra Neamț fiind, știam despre Buhuși că are o mare și redutabilă echipă de fotbal. „Textila” Buhuși, așa se chema echipa aceea care făcea ravagii între suratele ei moldovene, iar noi, copiii de atunci, trăiam momente de delir văzînd cum joacă fotbaliștii aceia, chiar dacă echipele noastre din Piatra – „Celuloza” ori „Hîrtia” – se înclinau în fața lor… Cu mult mai tîrziu, ajuns gazetar, pașii mi-au călcat nu o dată prin Buhuși, orașul mîndrindu-se nu numai cu fotbalul, dar și cu handbalul. Toate aceste formații sportive, dar și cele artistice, ca să nu mai spun că toți locuitorii acelei urbe, Buhușiul, existau pentru că, în spatele lor, protectoare și binefăcătoare, era Fabrica de Postav, una din cele mai mari și mai cunoscute întreprinderi de stofe din sud-estul Europei. Cînd spuneai „Buhuși” spuneai „Fabrica de Postav”, iar aceasta era un colos care cel puțin pe mine mă punea în mare încurcătură cînd îi treceam porțile ca ziarist, căci riscam să mă pierd, așa era de mare. Cu țesătoriile, cu filaturile, cu secțiile de creație, cu atelierul mecanic etc. etc., Fabrica aceasta, parcă, nu se mai termina!…Orașul trăia datorită Fabricii, iar Fabrica trăia datorită orașului, dar și împrejurimilor, cohorte întregi de muncitori fiind aduse de trenuri de prin Racova ori Blăgești, dar ce spun eu, munceau aici femei și bărbați din toate comunele învecinate, sau chiar mai îndepărtate de Buhuși. Mi-amintesc un fapt cu adînci note nostalgice în sufletul meu: sînt, iată, trei decenii de cînd fostul meu redactor șef, Dumitru Mitulescu – fie-i țărîna ușoară – m-a chemat și mi-a zis: „Tu scrii bine reportaje. Dute la Buhuși și documentează și scrie o pagină de reportaj despre oraș. Orașul acesta înflorește și-i păcat să nu rămînă în istorie…”. După două zile, cu „personalul de 5,00”, care transporta navetiștii, am plecat la Buhuși. Îmi făcusem un plan clar; nu voi merge, mai întîi, la Fabrică, ci voi „ateriza” la Primărie să mă interesez care-i cel mai vîrstnic locuitor al orașului și mă voi duce la el acasa să-mi spună despre Buhușiul de altădată, ca după aceea să merg la Fabrică, la școli etc. etc. Așa l-am cunoscut pe Ion Donisa, fost învățător, care – nu mai țin minte exact – avea, atunci, în 1976, în jurul vîrstei de 9o de ani. Un om mic de statură, vioi, cu fața numai bunătate care, împreună cu soția sa, m-au primit cu emoție și bucurie și m-au servit cu dulceață de cireșe amare, iar cînd am plecat omul acela mi-a dăruit – „să aveți amintire de la mine” – două cărți – „Cum mor oamenii”, de Emile Zola, carte apărută, în 1909, la Editura Minerva București, și „Așa grăit-a Zarathustra”, de Friedrich Nietzsche – volum pe care, după aceea, l-am împrumutat unui prieten care l-a „pierdut”… Cînd scriu aceste rînduri am în față volumul „Cum mor oamenii” – cu două povestiri ale marelui clasic francez Emile Zola – „Revărsarea” și „Cum mor oamenii” -, pe pagina de gardă fiind semnătura, cu creionul, a domnului Ion Donisa, în 1976 cel mai în vîrstă buhușean… Au trecut, de atunci, treizeci de ani. Acum, cînd aștern pe hîrtie aceste gînduri, recitesc articolul lui Ovidiu Pauliuc, apărut în „Ziarul de Bacau”: „Sărăcia din Buhuși a lăsat spitalul fără manager”. Un articol dureros, ca înșiși anii aceștia din urmă cînd, din nenorocire, multe, multe s-au pierdut datorită jafului și distrugerii țării. Mai tînărul meu coleg – care în nici un caz nu poate fi bănuit a face parte din rîndul „nostalgicilor” – scrie, într-un „subsol” pe care l-a intitulat, sugestiv, cu nume de roman, „Decăderea”, despre starea jalnică în care a ajuns orașul Buhuși, cu fabrica aceea mare și modernă în care munceau aproape zece mii de oameni, cu viața lui socială, culturală, sportivă înfloritoare despre care scriam eu cu mulți ani în urmă…. Așa mi-am amintit, nu fără emoție, de Ion Donisa, fostul învățător care acum odihnește, mai mult ca sigur, în cimitirul orașului, de alți oameni din această urbe pe care i-am cunoscut și despre care am scris, nu o dată, cu plăcere. Nu mai e Buhușiul de altădată. Ovidiu Pauliuc remarca, într-un final de articol dureros, pesimist ca și acest loc bîntuit, acum, la începutul mileniului III, de resemnare și aduceri aminte: „Majoritatea tinerilor au plecat la muncă în străinătate, pe străzi pot fi văzuți mai ales bătrîni și copii, iar autoritățile așteaptă, cu sufletul la gură, vreun investitor-minune”. Un final trist, dar, din nefericire, adevărat… (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!