Reportaj pe glob

Calvert Park

Etobicoke Creeck traversează întreg orașul Brampton. Țesături de șosele, pe poduri solide, trec peste pîrîu, iar pe malul apei șerpuiește aleea de asfalt. Spre firul apei, o dulce sălbăticie cuprinde totul. în unele locuri, sălciile și tot felul de alți copaci își despletesc ramurile, care-și „dau mîna” formînd adevărate punți de vegetație peste apă. Acolo, pîrîul „tresaltă” în sclipiri argintate, în vreme ce gîștele canadiene și rațele, cu puii lor, caută cu înfrigurare peștișori și alte surse de hrană, pe care le găsesc din belșug. Pe podul din parc, doi tineri le suplimentează meniul cu bucățele de pîine… Ceva mai încolo, flancînd aleea din stînga apei, 11 arțari maiestuoși, trași, parcă, la indigo, își etalează frumusețea și noblețea. Doar frunza lor e emblema de pe steagul național al Canadei, arțarul fiind, aici, un adevărat zeu al tuturor arborilor ce împodobesc nesfîrșitele dealuri și coline canadiene. Și,
imediat, dincolo de maluri, la doi-trei metri, e civilizația urbană. Pe aleea asfaltată – care șerpuiește pe mulți kilometri și care e netedă ca masa – se perindă locuitori ai orașului, mulți, foarte mulți alergînd, diminețile și serile, iar alții pe biciclete, cu toții echipați cu centuri în care poartă sticle cu apă sau chiar gustări și fac ceea ce la noi, într-o vreme, se chema… sport de masă. Acum, la noi, un astfel de sport, care era „comandat”, nu prea mai e la modă, în timp ce aici, în Calvert Park – e denumirea imensului parc natural, dar întreținut cu grijă de Primărie și de cetățeni – sute de locuitori ai Bramptonului se refac după zilele de muncă. Zîmbesc atunci cînd trec cu bicicleta – căci și eu m-am înrolat, imediat, în rîndul cicliștilor, bicicleta fiindu-mi dată spre folosință, pentru toată vara, de către Ionuț, un bărbat tînăr și frumos, român rezident în Canada – pe lîngă doi soți și un cîine, toți trei alergînd în aceasta dimineață de duminică cu elan și bucurie nedisimulată. De prin tufișuri – repet, în plină civilizație, casele, cochete, aflîndu-se la cîțiva pași, la fel și șoselele pe care se zbuciumă sute și sute de autovehicule – ies, pentru a privi în jur, iepurași și chiar căprioare, iar veverițele – sute la număr -, urcă și coboară din arbori, pregătindu-și, fără teamă de oameni, magaziile de rezerve de hrană pentru la iarnă. Dar plimbările mele prin parc sînt, cu preponderență, cele în care sînt însoțit de noul și apropiatul meu prieten, Mister B (a se citi „Bi”), cîinele familiei fiicei mele, acum în vîrstă de opt ani, dar cumpărat din magazin pe cînd avea o lună, care e atît de înțelegător și atît de deștept și atît de afectuos, încît nici nu-i pot spune „animal”. Cu dulăul acesta uriaș și blînd am făcut, cred, zeci și zeci de kilometri pe aleile din parcul Calvert, zilnic, dimineața și seara, iar uneori și la orele amiezii, descoperind noi și noi minunății în acest loc binecuvîntat. Iată, dincolo de podul de peste pîrîu, jos, la rădăcina pantei care continuă cu locuințe și garaje și grădini și cu Maine Str., o familie a înființat o „grădiniță” cu legume – roșii, castraveți și ardei gras – pe care am „asistat-o”, împreună cu B, chiar de la înființare și pînă la recolta oferită de „fermier” unei case de ajutor social. Am stat de vorbă cu acest bărbat – un scoțian înalt, blond, cu o pipă uriașă în gură – în vreme ce-și strîngea recolta în niște coșuri ce urmau să fie duse la o cantină și cînd i-am spus de Romînia a zîmbit larg, pomenindu-mi numele lui Hagi și al Nadiei Comăneci și al lui Ceaușescu… Iar de pe pod am privit zilnic păsările acelea miraculoase – gîștele canadiene, mari, grele, maronii cu pete albe – gîndindu-mă ce s-ar întîmpla cu ele la mine, în țara mea. Sau, atunci cînd am dat „nas în nas” cu iepurii și căprioarele…
Cum, probabil, ați înțeles, aici natura e respectată și adulată. Deși o undă de părere de rău și nedumerire încerc atunci cînd în albia pîrîului văd aruncată o bicicletă și, ceva mai la vale, un căruț dintr-un magazin… Știu că în nici un caz autorii nu sînt conaționali de-ai mei, pentru că ei au, aici, departe de țară, un adevărat cult, o obsesie chiar, respectarea, în primul rînd, a legilor acestei țări. Nu m-am mirat deloc atunci cînd fiica și ginerele meu au găsit în curte, prins între gardul din spate și casă, un scons pe care, cu grijă să nu-l supere și să „șpeeze”, l-au ajutat să fugă în pădurea de pe malul pîrîului. Calvert Parck, brăzdat de pîrîul acesta limpede și năvalnic, e un loc pe care locuitorii orașului canadian îl protejează, îl respectă ca pe un tînăr și, în același timp, bătrîn prieten de nedespărțit… (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!