Doctorul Ioan Struțu, medic și artist, deopotrivă

Peste 40 de ani a lucrat permanent cu pericolul contractării unei boli fatale planîndu-i deasupra capului. Deși era conștient că oricînd poate să se îmbolnăvească, a vegheat, de-a lungul carierei lui de medic infecționist, la patul a zeci de mii de bolnavi pînă la însănătoșirea lor. A pus umărul la înființarea unui dispensar și a unei secții de spital, a condus Spitalul Județean de Urgență și înainte și după Revoluție, timp de 12 ani, record neegalat de nici un medic pînă acum. Cînd s-a văzut în situația de a trebui să accepte anumite compromisuri, a ales calea cea mai demnă. A preferat să-și dea demisia din funcția de director, decît să facă lucruri de care să-i fie rușine apoi. De șase ani este la pensie. Duce o viață modestă, alături de soția lui, tot medic. Aceasta ar fi, pe scurt, biografia doctorului Ioan Struțu. Povestită de el însuși, viața lui este cu mult, mult mai interesantă decît am prezentat-o succint în rîndurile de mai sus.

„Am un istoric mai zbuciumat. Părinții mei sînt moldoveni de lîngă Prut, din Oancea, podul care trece la Cahul. După căsătorie, au trecut în Basarabia. Noi, cei patru frați, ne-am născut toți în Basarabia. De acolo ne-am refugiat de două ori. De fiecare dată cînd veneau rușii fugeam la rudele din Moldova. Ultima dată, însă, am ajuns în fundul Olteniei. Avere nu aveam cine știe ce. Tata era cizmar, dar a cumpărat în Basarabia o casă și ceva pămînt. A trebuit să le lăsăm pe toate. Pe noi, toți frații, împreună cu mama, ne-a trimis în Oltenia cu un vagon de marfă. Am mers două săptămîni în condiții infernale. Nu aveam unde să ne spălăm, unde să ne facem nevoile. Am stat înghesuiți ca sardelele la un loc cu copii în fașă și oameni mari. Nu aveam ce mînca. Prin gările pe unde ne opream ne mai dădeau oamenii cîte un ceai. în gara triaj din București trenul nostru a fost bombardat, dar am avut noroc. Nu a murit nimeni”, își amintește doctorul Struțu. Școala primară a început-o într-un sat, pe lîngă Bîrlad, a continuat-o apoi în Basarabia și a terminat-o în Oltenia. Liceul l-a făcut la Craiova. A început cu liceul industrial și a continuat cu primul liceu mixt, de fete și băieți.

Tatăl, cizmar, i-a ținut pe toți cei patru copii la facultate

Deși cu posibilități materiale extrem de modeste, părinții celor patru băieți i-au purtat în școli pe toți. Doi dintre frați sînt ingineri, unul-profesor universitar iar cel de-al patrulea-medic. Dar nu le-a fost ușor să termine o facultate. „Totuși, am făcut facultatea de medicină, la Iași. Am avut noroc. Acum din veniturile pe care le are, nici nu poate fi vorba ca un cizmar să-și țină măcar un băiat la facultate. Eu am avut șansa ca în timpul facultății să beneficiez de o bursă și să pot lucra ca un fel de felcer la căminul de studenți de la Politehnică. în schimb, aceasta mi-a asigurat masa și cazarea. Aveam și o indemnizație lunară pentru că eram activist teatral. Dar au fost destul de multe perioadele în care am mîncat prune cu pîine caldă, însă tinerețea le vindecă pe toate”, spune medicul.

A început ca medic de țară

După terminarea facultății, în 1959, și-a început stagiul de medic la țară, în raionul Piatra Neamț. „Aici, sub osîrdia mea, am construit un dispensar cu 13 încăperi, mîndria mea. Prin firea mea, am fost apropiat de țărani. Ei au simțit și apreciat acest lucru. M-au făcut ajutor de primar. Cînd primarul și președintele de ceape erau plecați oamenii veneau la mine la dispensar să le dau tot felul de adeverințe. âmi aduc aminte cu multă plăcere de apostolatul acesta, de drumurile făcute călare pe cal ori în șaretă prin noroaie, la căutat păduchi ori pentru a asista nașteri în toiul nopții și alte întîmplări”, povestește interlocutorul. Cursurile de specializare (secundariatul, atunci, rezidențiatul, acum) le-a făcut în bolile infecțioase, mai întîi la Spitalul Județean apoi la spitalul din Onești. De fapt, în barăcile acestuia care atunci era un șantier. încălzirea se făcea în sobe, cu lemne, iar wc-urile erau stricate. „Să fii medic infecționist este o disciplină frumoasă, care presupune pericole destul de mari, dar mie mi-a dat satisfacții deosebite. Aceasta și pentru că am participat substanțial la construirea unui pavilion modern de Boli Infecțioase, apreciat de cadrele universitare din Iași ca fiind un exemplu de edificiu corespunzător pentru asistența bolnavului contagios”, o spune, mulțumit, doctorul Struțu.
în Bacău a venit în 1977. încă din perioada secundariatului a fost numit șef de secție și așa a continuat pînă ce a devenit directorul Spitalului Județean. A ocupat cel puțin cinci ani acest fotoliu înainte de Revoluție și apoi vreo șapte de prin 1992, cu întrerupere, timp în care a revenit pe funcția de șef de secție. A fost mulți ani președinte al Filialei Bacău a Medicilor din România și ulterior a Colegiului Medicilor. în exercitarea specialității de infecționist pe care și-a ales-o încă din timpul facultății și pe care a practicat-o din pasiune, a avut parte de experiențe importante. A descoperit pentru prima dată în județul Bacău boli precum psitacoza, leptospiroza și HIV/SIDA. Cînd la noi în țară încă nu se discuta despre SIDA și nu se publicase aproape nimic despre această cumplită boală, primul caz din județ și chiar din Moldova l-a suspicionat doctorul Struțu împreună cu doctorița Irina Mereuță, medic de familie acum. Ulterior, cazul a fost confirmat prin teste efectuate la București. Tot doctorul Struțu l-a îngrijit pe bolnav, de care ceilalți medici se fereau.

Regizor de teatru

Dar medicina nu este singura pasiune a doctorului Struțu. Arta teatrală și fotografică au fost alte două hobby-uri. „Am fost îndrăgostit de teatru. Am început la grădiniță, am continuat-o la liceu și facultate” ne spune. în timpul facultății a fost regizor, a pregătit cu studenții colegi mai multe spectacole de teatru. Cu trupa de actori a participat la numeroase concursuri naționale. „Am reușit să ne situăm pe primul loc, înaintea unor facultăți la care regizor era un profesor ca Mișu Fotino, tatăl actorului Mișu Fotino. A pregătit un spectacol foarte frumos, dar noi am cîștigat prin acuratețe și curajul de a aduce pe scenă domni și boieri ai Țării Românești, călugări care defilau cu biblia și crucea în mînă, în 1956, cînd îți făceai cruce cu limba, în gură. Am reușit să realizez astfel de spectacole pentru că în timpul liceului am urmat un curs de artă dramatică de trei ani, unde am fost coleg cu regretatul actor Ion Marinescu. După facultate nu am mai continuat cu regia, dar am rămas un fidel amator de spectacol scenic”, declară.

Zeci de ani, în spatele teleobiectivului

După facultate s-a îndrăgostit, însă, și de arta fotografică. Zeci de ani a fost nedespărțit de aparatul de fotografiat marca Pentacon, pe care și l-a cumpărat din primii bani cîștigați ca medic. Această artă a combinat-o în mod fericit cu o altă pasiune, „devorantă”, aceea de turism montan. La cei 74 de ani se poate lăuda cu o performanță atinsă de puțini colegi de breaslă. De cînd a terminat facultatea de medicină, în fiecare an, de cel puțin 5-6 ori, vară și iarnă, a colindat cele mai cunoscute masive muntoase pe care le-a imortalizat în fotografii ce dovedesc un ochi de veritabil artist. „Hobby-ul meu au fost și sînt fotografia și turismul montan. Am fost în Munții Făgărașului și Ciucașului, în Apuseni, Bucegi și Retezat, dar cel mai mult am bătut Ceahlăul. Plecam cu ce dădea Dumnezeu. Pe jos, într-o căruță cu fîn, într-un camion descoperit, pe vînt, pe ploaie sau viscol, dar mă descurcam, după care cu rucsacul în spate o luam încet pe crestele munților. De fiecare dată am fost pregătit pentru orice situație. Dormeam la cabană sau afară, sub cerul liber, admiram răsăritul și apusul soarelui. Spectacolul montan este indescriptibil, cu pînza sa albă, străfulgerată de milioane de sclipiri, răsfrînte în milioanele de cristale de gheață, atunci cînd soarele reușește să străpungă stratul de nori. Am stat prin munți și cîte 10 zile”, ne povestește cunoscutul medic băcăuan. Niciodată nu pornea la drum fără a avea cu el aparatul de fotografiat. A surprins în obiectiv imagini care concurează cu orice vedere de calitate, artistică. A ajuns în locuri unde numai capra neagră mai urcă. Cît timp fotografia alb-negru a fost suverană, a făcut toate operațiunile în laboratorul propriu, amenajat în locuință. „Am peste un sac de poze. Zeci de albume am cu fel și fel de imagini. Am participat și la multe expoziții, mi-au apărut fotografii și în reviste. Am devenit și membru al Asociației Artiștilor Fotografi din România. De cînd la modă este poza color, apelez la ateliere particulare, pentru că m-ar costa foarte mult să developez acasă”, mai spune doctorul Struțu. A mers și pe trasee de 10-14 ore. Numai Ceahlăul l-a străbătut de la un capăt la altul de peste o sută de ori. „Pînă în 2005, am escaladat Ceahlăul. Anul acesta, însă, am pus rucsacul și bocancii în cui, pentru că nu mai pot să mă aventurez, la vîrsta mea, pe munți”, conchide, cu regret, medicul Struțu.

La pensie, nici un sprijin

Dar nu numai bătrînețea îl face să regrete anii care au trecut. Statutul de medic pensionar nu este deloc de invidiat. „Viața la pensie este grea. Lipsa de activitate constituie un impact demolator. Pensionarea coincide și cu înaintarea în vîrstă, odată cu aceasta își fac apariția și o serie de metehne, care, din păcate, în perioada actuală sînt greu de depășit, de ținut sub control”, consideră medicul. Dar nu numai aceasta îi provoacă amărăciune. Toate breslele au grijă de foștii colegi, ieșiți la pensie, numai medicii nu se bucură de nimic. Nu li se acordă, așa cum ar fi normal, îngrijiri medicale gratuite, deși ei și-au ruinat sănătatea veghind la patul bolnavilor, riscîndu-și, astfel, viața lor. (Elena ȚINTARU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!