Punctul pe „i”

Sărbătoarea predată…

Sărbătorile de iarnă s-au petrecut, la Buhuși, cu strigăte tipizate de ajutor, ce n-au pot sparge crusta de gheață în care-i strînsă ghem, ca într-un ghioc de melc veninos, o inimă din ștei și fiorduri. Dum-dumul manelelor provocatoare de exasperare pînă la a-ți rupe haina de pe tine, dezmorțitul aerului din încăperi cu oxid de carbon cald de la aragaz sau cu dogoare de spirale incandescente de la reșouri electrice, oale zoioase și goale, plite înghețate în casele dărăpănate de pe la periferii, blocul NATO, afumat și ruinat ca o cazemată bombardată, orășelul copiilor fără măcar un decor cu panouri pictate, care ar fi putut da satisfacții distructive, huliganice, prădătorilor nopții…, acesta a fost peisajul stradal, ritualic-religios ori laic sau chiar aceasta a fost viața buhușeanului înlăuntrul căminului său, de zilele sărbătorilor. într-un Buhuși agonizant, cu o economie muribundă și cu locuitori fără vreun țel sau o cît de cîtă perspectivă, așa cum, de altfel, nu e numai el, orașul de altădată „al florilor” și al unei prosperități asigurate îndeosebi de fosta fabrică de postav, care a căzut – căzînd acrobatic, cu ștafeta metastazei pe siglă, direct în groapa morții.
Orașul – unul dintre altele orașe asemenea, cu femei călătoare care-și întrețin tenul în Occident și cu bărbații lor livizi și singuratici prin taverne mizerabile și ieftine, acest oraș – și el, ca și altele – cu „moși crăciuni” bătuți și prădați sau cu „moși crăciuni” săraci lipiți, cu „gogoși” în desagi, ori cu „moși crăciuni” turmentați, ce-au bîjbîit pe la uși ca să le ia, nu să dăruiască, Buhușiul a trăit din nou nopți de coșmar, cu bufnituri de petarde și urlete sălbatice „asortate” cu milogeala ritmurilor manelelor tînguitoare.
Astfel am pășit în noul an, iar mirajul sărbătoresc a fost tern, așa cum e tern și se stinge, an de an, fie datorită pustiului din cămări, a împunsăturilor singurătății din inimi, a suspinului vîntului din buzunare, ori pentru că sărbătoarea ne-a fost prădată de făuritorii datinilor sluțite sau crîncene! Eu mi-am încălzit inima cu amintirea sărbătorilor Iteștiului copilăriei mele. Ce păcat că oamenii nu sînt arbori care țes pe sub pămînt rădăcini tari, chiar în locul în care germinează sămînța lor, pierdută de la păsările cerului sau izbucnește în vlăstare, din cioate și tulpini bătrîne, ci sînt călători vremelnici în zările lumii, ducîndu-se pretutindeni, cu grija existenței lor finite într-o lume cu nesfîrșite patimi și trecătoare amăgiri. Și mi-am încălzit inima, de sărbători, cu familia mea, cu fiul meu, venit în zorile vieții, acum, în decembriul lui două mii șase, cînd soarele meu aruncă o privire în urmă și se grijește ca să apună, pe sub bulbuci de nori și cioburi de cer albastru… (Aurel V. ZGHERAN) Helvetica-R

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!