Ascensiuni duhovnicești

Virtuțile teologice – trepte ale spiritualității

* Puterea credinței și a rugăciunii * Evitarea răului
* Universul spiritualității creștine

Avîndu-și izvorul în Dumnezeu, spiritualitatea răspunde dorinței umane de desăvîrșire și nemurire, deoarece omul însetează după Dumnezeu și după veșnicie „ca un pământ pustiu, sec și fără de apă” (Ps. 142, 6). Spiritualitatea creștină este creatoare de mari drumuri pentru omul care cunoaște liniștea unei aspirații stăruitoare spre Dumnezeu și care îi solicită felul de a simți, de a trăi, de a gîndi. Dar spiritualitatea este și un mod de viață bazat pe anumite principii ale Evangheliei. Ca în orice „modus vivendi”, și aici există un progres și, ca orice viață care se vrea valoroasă în sine, duhovnicia înseamnă activitate. De aceea, și în cadrul spiritualității creștine se poate vorbi de un anumit progres, care presupune mai multe faze de evoluție. La baza acestui edificiu interior se află cele trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea, care dau valoare, stabilitate și motivează demersul spiritual. Se adaugă, apoi: cunoașterea învățăturii creștine, rugăciunea, contemplarea, pacea sufletească și Sfintele Taine, ce reprezintă trepte ale desăvîrșirii dobîndite pe baza unor intense eforturi ascetice. Paradoxal, rezultatul acestor daruri este vizibil pentru cei care nu sînt implicați în acest proces și mai puțin pentru cel care se nevoiește. Astfel se face că, în ciuda nenumăratelor harisme pe care le posedă, marii asceți se văd pe ei înșiși ca fiind cei mai păcătoși.
Credința, bazată pe certitudine, vine de la Dumnezeu ca dar al Duhului Sfînt, dar trece prin om și de aceea Sfîntul Apostol Pavel menționează că acest dar vine din „auzite” (Rom. 10:17). De asemenea, știm că Mîntuitorul vorbea despre împărăția lui Dumnezeu „ca unul care avea putere ( Mc. 1:22) întrucît, atunci cînd predica, pe lîngă învățătură El transmitrea ascultătorilor un har special, putere din puterea Sa, nedespărțită de mesajul credinței. Astfel se explică de ce Mîntuitorul ne spune că prin credință putem face minuni, întrucît El se referă la puterea ce ni s-a transmis o dată cu această credință. Pe măsură ce credința noastră în Dumnezeu crește, crește și puterea harică ce însoțește această credință și, în acest mod, primirea credinței ne face pe noi fii ai lui Dumnezeu, în Fiul Său cel întrupat prin Duhul Sfînt. Așadar, putem spune că termenii „spiritual” sau „spiritualitate” – văzuți prin prisma credinței – implică o relație continuă cu Tatăl prin Hristos în Duhul Sfînt, o relație de la cauză la efect.
Nădejdea, raportată la dimensiunea soteriologică, reprezintă încrederea continuă a creștinului în Dumnezeu, în ceea ce va să fie. Creștinismul primar era marcat de o dezvoltată spiritualitate care era strîns legată de așteptarea venirii împărăției lui Hristos, așa cum se mărturisește neîncetat în Rugăciunea Domnească: „Vie împărăția Ta”. Nădejdea în a doua venire a Domnului este centrul vieții creștine. A doua venire este o vie realitate pentru viața sacramentală a creștinului și pentru experiența sa spirituală.
Dragostea este elanul intim al sufletului care tinde spre Dumnezeu și puterea care unește pe oameni cu Dumnezeu și pe oameni între ei. Dragostea care „nu cade niciodată” (I Cor. 13:8) îl ține pe om apropiat de Dumnezeu și îl unește cu El. O adevărată spiritualitate nu poate exista fără dragoste și dacă „Dumnezeu este dragoste” ( 1 In. 4:8) și Duh (In. 4:24) înseamnă că spiritualitatea creștină constă, în primul rînd, din iubirea dăruitoare și jertfelnică în duhul lui Hristos.
Cunoașterea, la rîndul ei, este în strînsă relație cu credința și cu dragostea. Mai mult, cunoașterea naște dragostea, căci cum vei iubi ceea ce nu știi? Originea cunoașterii este auzirea, experiența trăită și contemplarea. Pe Dumnezeu începem să-L cunoaștem și să-L „vedem” în măsura în care înaintăm pe drumul sfințeniei. Progresul în viața fără de prihană îl atrage după sine și pe acela al cunoașterii lui Dumnezeu, care duce firesc la dialogul cu El, la rugăciune.
Rugăciunea este mijlocul necesar și cel mai eficace în întreținerea spiritualității. Ea trebuie să fie o preocupare permanentă a credinciosului ( I Tes. 5:16; Ef. 5:18; I Tim. 2:8), întrucît prin ea se invocă lucrarea Duhului Sfînt, harul care vine prin Sfintele Taine. Rugăciunea adevărată cere o orientare totală care pornește din inima omului spre Dumnezeu, iar acest mod de raportare la Transcendent constituie întregul univers al spiritualității ortodoxe. Ceea ce este Sfînta liturghie pentru întreaga Biserică, aceea este rugăciunea pentru fiecare creștin în parte. Importanța ei a fost subliniată de însuși Mîntuitorul Hristos, care ne-a învățat cum să ne rugăm și prin îndemnuri și pilde și prin propriul Său exemplu.
Spiritualitatea creștină implică lucrarea Bisericii în viața omului. Pentru ca Tainele Bisericii să fie de folos credinciosului, acestuia i se cere o participare activă la ele. Sfintele Taine reprezintă o continuă activitate spirituală care face evidentă, în fond, viața veșnică. Iar, în dorința aprinsă după îndumnezeire, se simte dorul profund de depășire și înscriere a persoanei pe frontul luptei spirituale, care poate duce la asemănarea cu Dumnezeu prin experiență, cunoaștere și progres duhovnicesc. (pr. prof. dr. Constantin LEONTE) posedă

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!