Maxime și cugetări

Restaurarea solidarității

Vasile PRUTEANU

într-o dimineață cînd s-a trezit mahmur după o beție cu „rachiu aprig de Câlnău”, împăratul Augustus a îndemnat pe romani la „Festina lente”. Adică „grăbește-te încet”. Numai că există o mare deosebire între romani și români. La noi, dacă te grăbești trebuie s-o faci repede de tot. Dacă nu poți, mai bine stai acasă și așteaptă să tabere pe tine tot felul de taxe și impozite, de scumpiri și majorări. Or, cum ești român, sînt sigur că oriunde te-ai grăbi, tot un drac! Deși proaspăt intrați în UE, au sărit din țîțîni costurile la curentul electric, la gigacalorie, la gaze, urmînd să salte în sus și la celelalte produse industriale sau alimentare. Dacă prețurile vor continua să crească, bucuria integrării noastre va fi altfel decît am crezut la început. Ne-o vom exprima fie prin cuvinte nu prea cuvioase, fie, mai simplu, strîngînd din dinți și din pumni. Asta pentru că din salariu sau pensie nu numai că nu poți trăi, dar ți se pot trage de la ele niște stări și niște boli de să nu mă-ntrebi. După cum știm, visteria statului nu poate trăi fără banii contribuabililor. Adică fără taxe și impozite. Cu atît mai puțin bugetul Ministerului Sănătății, recent îmbogățit (degeaba) cu „taxele pe viciu”, care nu se regăsesc nici în dotarea spitalelor, nici în rețete compensate. Cine știe prin ce cotloane s-or fi rătăcit.
Acum vreo 10-15 ani fiscul ne cerea o parte din venituri, iar noi, ca oameni gospodari, am zis că o parte nu-i mult. După ce i-au luat omului partea (cota) cuvenită, guvernele succesive au simțit că șmecheria merge, că a lua nu-i cu bătaie de cap. Apoi, an de an au tot mărit partea ce credeau că li se cuvine, adăugînd taxe, accize, tva-uri și inventînd alte și alte domenii de taxat (drumuri, benzine, alcool, tutun, intrări în stațiuni ș.c.l). Și asta de mai multe ori pe an. Țara a avut mereu păpușoi, grîu, vite, lapte, pîine, dar guvernul n-avea ce face cu ele. Lui îi trebuiau bani, mereu mai mulți bani, motivînd că impozitul fix de 19% e o jucărie care se strică ușor și trebuie remediată cu alte eforturi financiare. Ca urmare a unor politici economice falimentare, a privatizărilor dubioase, șomajul s-a umflat peste măsură, iar lumea a început să-și caute mijloacele de subzistență prin alte țări mai binevoitoare.
Omul rămas acasă a tot sărăcit. Cînd află că iar se caută a i se lua și din puținul rămas, se întreabă: ce-or fi făcut ăștia cu banii de cînd îmi tot cer și îmi tot iau? Au stat cu mîna pe peceți și pe ordonanțe de urgență numai ca să iscălească porunci? Ce să mai dau și de unde să mai dau? Și ce au tot făcut cu ce au tot luat? Clasei politice îi cresc mereu veniturile, iar nouă ne tot scad. Se spune că ăsta e meritul politicienilor, fiindcă muncesc mult peste salariu.
în discursurile de Anul Nou și în saluturile ocazionate de integrarea României în UE, domnul președinte Traian Băsescu ne-a chemat la o solidaritate reală, asigurîndu-ne că speranțele noastre vor fi ceva mai roz. E adevărat că „speranța este bunul cel mai comun: cine n-are nimic îl are cel puțin pe acesta” (Thales), dar mă întreb cît să mai trăim sperînd. Voltaire zice că „într-o zi totul va fi bine – iată speranța noastră. Că totul e bine de acum – iată iluzia noastră”. Cu iluzii și cu speranțe mereu amînate, mă tem că nu vom face altceva decît să schimbăm o nevroză pe alta.
Cît privește solidaritatea, primul exemplu pleacă de la Președinție și Guvern. Au fost atît de solidare, încît aproape că nu s-a ratat nici un prilej de a-și aplica șuturi imparabile, încît Alianța D.A. a devenit de-acum o caricatură. Ce e de făcut? – se întreabă Andrei Pleșu. Mă tem, zice el, că nu mare lucru deocamdată. „Nici o exigență constituțională și nici o hotărîre de guvern nu pot dicta reforma mentalităților și terapia sufletelor. Solidaritatea e varianta caldă a societății civile. Dar avem, în România, o societate civilă? Avem căldură sufletească?”. întrebări la care nu mă încumet a da răspunsuri, de teamă să nu mă rătăcesc între hățișuri teoretice și să risc a fi înjurat. Știu din Panciatantra că „unirea multora, chiar cînd sînt slabi, e greu de biruit”. însă, în numele cui și a ce să ne unim și să fim solidari? în numele idolatrizării nației „martire și eroice” nu-mi prea vine, atîta vreme cît prizăm la multietnicitatea europeană. în numele tribunilor opozanți, pendulînd între huliganism și nostalgii comuniste, iar nu-mi convine. Nu-i vorbă că nici între membrii unei familii, între prieteni, între generații nu există o solidaritate imbatabilă. Apar și aici fracturi radicale de opinie, pe cît de ridicole, pe atît de vehemente, ca urmare a spasmului postum al răului prin care am trecut. Cînd toate aceste boli ale ieșirii din totalitarism vor fi eradicate, voi ști sigur că oamenii merg spre lumină. Restaurarea solidarității adevărate între oameni va fi unul din primele semne certe ale însănătoșirii societății, aflată încă în plină convalescență.
ontribuabililor. Adică fără taxe și impozite. Cu atît mai puțin bugetul Ministerului Sănătății, recent îmbogățit (de

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!