Prieteni de-o viață

Eugen VERMAN

Mă întîlnesc, într-una din primele zile ale acestui an, cu Adrian Craus. În Centru. Ieșisem, împreună cu nevastă-mea, „să luăm – cum se spune – puțin aer”, în parcul mare al urbei. Normal, cu o zi mai devreme fusesem cam „amorțit”. Acasă. Toată ziua. M-am mai dres eu cu ceva, dar tot „amorțit” am fost. Așa că, a doua zi, mergem în parc. Aici, lume destul de multă. Tot pentru aer. Și mulți cunoscuți – Ion Enășoae, fost coleg de redacție, cu soția, pe o bancă, apoi Dumitru Băncilă, inginer agronom, fost director la „Agricultură”, cu soția, plimbîndu-se, îl salut și pe inginerul Liviu Andrei, unul dintre importanții specialiști în domeniul selecției și creșterii animalelor, acum pensionar, și tot așa… Cînd ieșim spre Centru, iată-l pe Adrian Craus, cum spuneam. Cu el sînt prieten de peste 55 de ani, că am fost colegi de clasă, de liceu, la Piatra Neamț. Mă bucur de fiecare dată cînd îl întîlnesc. Văzîndu-l și stînd de vorbă cu el, mă liniștesc și îmi spun că, încă, mai exist. Viața e atît de scurtă și de trecătoare! A rămas tot așa, de parcă vremea l-a ocolit. Tot înalt, tot solid, tot cu picioarele crăcănate, purtîndu-le precum cosașul coasa, și, mai presus de orice, cu același tonus, cu un umor nedisimulat, sănătos, molipsitor. Pînă acum, de fiecare dată cînd îl întîlneam, la întrebarea mea, normală: „Ce mai faci…?”, răspunsul era invariabil categoric, scurt și cuprinzător: „Nu-ți spun…! Că, după aia!…”. Și nu-mi spunea. Acum, cînd l-am văzut, așa, de departe, i-am zis soției mele: „Să vezi ce răspuns are… O să zîmbești…”. Salut, salut, ne îmbrățișăm, e început de an nou, și întrebarea: „Ce mai faci…?”. Mă privește, o privește și pe soția mea, și-mi răspunde altfel decît mă așteptam: „Bă, sînt fericit…! Bă, aș zice, crăp de fericire…! Îmi iese fericirea pe unde poate, că nu mă mai încap în ea…!”. Îmi zic, într-o străfulgerare de gînd, că i-or fi dublat pensia. Că a fost toată viața topograf la Institutul de Proiectări și, din cîte știu, are o pensie de abia îi ajunge să-și ducă zilele. De fapt, nu-i singurul. „Ți-au mărit pensia, nu…?”. Rîde din toată ființa: „Bă, parc-ai trăi pe altă lume!… Am intrat în Uniunea Europeană! De asta-s așa fericit…!”. De data asta chiar că-l privesc mai atent. Uite, îmi zic, un „euro-optimist”. Îmi ghicește gîndul, ca de fiecare dată : „Bă, un optimist e un pesimist bine informat. Și iartă-mă, că mă grăbesc, plec la autogară, că vine nevastă-mea de la țară, are ceva bagaje, știi tu, niște făină de păpușoi, niște brînză, că a plecat de ieri dimineață, după aderare…”. Ceva mai încolo, în Piața „Revoluției”, mă aud strigat. Privesc înapoi și-l văd pe Nicolae Plugariu, jurnalist de mare prestigiu, cu decenii de-a rîndul lucrate numai în presă, autor de cărți și fost coleg la „Jurnalistică”. Altfel spus, prieten de aproape cinci decenii. Nici acesta nu vrea să îmbătrînească. Se ține tot așa, fără riduri, cu zîmbetul mereu în colțul gurii, nu mai zic de permanenta lui invitație, atunci cînd ne întîlnim: „Hai la o bere…!” Ca și acum. Îl refuz, doar nu sînt singur!… Deși, o bere ar fi fost ceva… De obicei, nu dau înapoi. Nu demult, tot așa, ne-am întîlnit pe lîngă piață și, normal, am fost la o bere. Acolo, în bufetul acela, în încăperea aceea plină cu fum, mi-a șoptit: „Azi împlinesc 70 de ani…!”. Nu mi-a venit să cred. M-am ridicat și s-a ridicat și l-am pupat pe amîndoi obrajii. Acum, azi, la despărțire – el mergea tot în piață, după niște „minime” cumpărături – l-am întrebat, așa, într-o doară, în ce an de viață a intrat. Nu mi-a spus de la început. M-a lăsat să ghicesc și, cum m-am cam încurcat, mi-a zis: 75. Nu, nu-mi vine să cred. Prea e tînăr. Sau, poate, eu am îmbătrînit înintea lui… Helvetica-R , a doua zi, mergem în parc. Aici, lume destul de multă. Tot pentru aer. Și mulți cunoscuți – Ion En

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!