Ochiul dracului

Mihai BUZNEA

Ce desparte China de România? Două continente, două mări, două oceane, vreo 12.000 de kilometri, două sisteme politice, două tipuri de mentalități, două tipuri de economii, dar și două moduri de a trata situațiile de criză: unul – cel chinez, autoritar și ferm; altul – cel românesc, concesiv, de tipul „lasă-mă să te las!”. Aceste diferențe (esențiale, se consideră) au apărut din nou pe tapet în aceste zile la o societate comercială băcăuană – Wear Company, care din lipsă de forță de muncă autohtonă, calificată, în domeniul confecțiilor a fost nevoită să apeleze la muncitoare din țara de la antipozi. Este momentul să ne întrebăm: de ce acest deficit de mînă de lucru în condițiile în care rata șomajului românesc s-a stabilizat în jurul a șapte procente, deci există resurse umane neocupate? Cel ce și-a băgat coada nu a fost nimeni altul decît atot-puternicul ban, adică „ochiul dracului”. Explicația e foarte simplă: salariile mici și eforturile mari. Statisticile oficiale atestă faptul că domeniile textil și cel al confecțiilor sînt cele mai deficitare la capitolul „salarii”, fapt ce le situează pe la coada acestui indicator economic și al nivelului de trai. în atare condiții, fetele și femeile noastre preferă să aplice principiul „decît să lucrez pe degeaba, prefer să stau degeaba”.
Poate că au dreptate!…
Așadar, dacă româncele cîștigă în jur de 200 – 250 de dolari, chinezoaicele aveau, pînă în decembrie trecut, aproape dublul sumei, pentru ca din ianuarie curent să mai primească vreo 60 de dolari. Prea puțin – au decretat ele și au cerut plusarea sumei, hotărînd: nu ne dați, plecăm acasă! Nu le sperie nici distanța și nici perspectiva pierderii locului de muncă. Pentru cele aproape 300 de lucrătoare mai importantă decît orice este conștientizarea propriei valori: fără noi, nimic nu mișcă. Dacă revendicarea lor are, sau nu, susținerea performanțelor economice ale companiei este, deja, o altă chestiune. Dar, în contextul de față, se impun alte două constatări: discriminarea salarială la care sînt supuse muncitoarele autohtone în comparație cu cele străine, respectiv modul diferit de reacție al acestora. Un salariu de 1.200 de lei poate fi considerat, deja, un venit rezonabil ce asigură decență și stabilitate și care nu ar mai lua pîinea de la gura băcăuancelor. Fără a contesta cîtuși de puțin dreptul altora, de prin alte meleaguri, de a-și încerca șansele și pe la noi, să nu trecem chestiunea neobservată și sub tăcere, mai ales că fenomenul este cu mult mai larg. Din cauza acelorași salarii derizorii, constructorii ne pleacă în Israel sau Anglia, mai nou – în Polonia, unde cîștigă de opt pînă la zece ori mai mult decît în țară, dar mai puțin decît autohtonii. Femeile preferă să culeagă căpșune în Spania ori s-o facă pe menajerele în Italia, cu toatele suportînd, într-un fel, amintita discriminare salarială, deși aceasta e combătută, formal, de către angajatori. E drept, însă: puținul de afară e multul de acasă și dreptatea se echilibrează. Cu muncitoarele chineze lucrurile se pare că nu stau chiar așa; de la sărăcia lor au ajuns la sărăcia noastră, ori două sărăcii nu pot face decît una și mai mare. Posibila lor plecare spre meleagurile natale ori spre alte zări mai promițătoare nu va aduce un plus de venituri în buzunarele patronilor de la Wear Company, iar băcăuanii vor fi lipsiți de pata de culoare ce apărea la trecerea chinezoaicelor pe stradă. Oricum, peisajul nostru citadin va suferi schimbări de imagine și policromie, cu sau fără salarii mari!… uarie curent să

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!