Pîinea cea de toate zilele…

Eugen VERMAN

Nimic mai interesant și instructiv decît să-i asculți pe semenii tăi, să le auzi părerile și, apoi, să le „filtrezi” prin propriile tale convingeri. Asta fac de mulți ani și, cred, dacă strîngeam impresiile culese de-alungul celor peste patru decenii și jumătate de gazetărie aș fi creat, fără doar și poate, o autentică enciclopedie. Acum, în ultimii aproape douăzeci de ani, „la modă” sînt opiniile vizavi de politică. Pîinea noastră cea de toate zilele. Asta pornește din libertatea de exprimare, libertate neîngrădită, care dă curs inclusiv imaginației. Cert e că viața ar fi absolut searbădă, uniformă și monotonă fără astfel de opinii. Dar să fiu concret: m-am întîlnit, cum se întîmplă aproape în fiecare zi, cu vecinul și prietenul meu, colonel în rezervă, Vasile Șerban. E un „om de zahăr” acest vecin al meu! Despre el ar trebui să scriu o carte întreagă, căci dincolo de sentimentul omeniei, care la el e superdezvoltat, se află o cultură bine întemeiată, în care politica ocupă un loc aparte. „Ați auzit ? – mă întîmpină el chiar pe scară – la întîlnirea, care va avea loc, între Bush, Merkel și Putin se va discuta, în afara problemelor energetice, a celor de pace și război în Irak, Iran, Siria ș.a.m.d., se va discuta, zic, problema transformării Uniunii Europene într-o Uniune Federativă a Europei… De asta și insistă Angela Merkel, cancelarul Germaniei, pe adoptarea Constituției UE. Ce înseamnă asta…? E clar! Adio independență națională, adio suveranitate, adio identitate națională… Ușor, ușor, statele, așa cum le-am apucat noi și cum, încă, mai există, vor dispare…”. Ne despărțim și plec la piață. M-a trimis nevasta, urgent, după usturoi. Dar „usturoi românesc”, acesta e cel mai bun, că cel chinezesc se albăstrește, semn că are în el chimicale cu duiumul. Cum stau chiar lîngă piață, nu-i o problemă, deși e sîmbătă și e trecut de trei după-amiază. Imediat, la o tarabă, văd legături cu usturoi de-al nostru, neaoș, românesc și, cum țăranca mi se pare cunoscută, o întreb dacă nu e din Bogdan Vodă, comuna Săucești. Da, e chiar de-acolo, o cheamă Cezar Maria, femeie zdravănă, în puterea vieții. Mai are pe tarabă un borcan cu murături, cîteva pungi cu fasole uscată, vreo cinci legături cu leuștean cu frunzele îngălbenite… Ce-ți fac băieții?, o mai întreb. „âs toți plecați în Italia. Italia e mama noastră acum. Am fost și eu acolo, la ei. O duc bine. Cel mare e un fel de curățitor de canale. Cîștigă bine. Față de ceea ce-i la noi… La noi nu mai e de trăit. Toți fug din țară. Dacă am fi tineri, și eu și bărbatul meu am pleca. Asta-i politică…?”. N-o mai întreb de ceilalți doi băieți. Bine că o duc bine! Nu mă prea grăbesc, mai e pînă fierbe compoziția pentru răcituri de pasăre, că la urmă se pune usturoiul, și intru într-un magazin care mi-e tare drag – MEOLA – al unei apropiate cunoștințe de-ale mele, domnul Vasile Coman. Bărbatul acesta e tipul comerciantului pur-sînge. Toată viața a lucrat în comerț, dacă vă mai amintiți de „Țărăncuța”, lanțul acela de magazine aparținînd de o organizație cooperatistă, el era gestionar la un astfel de magazin. Și, vă spun cu toată convingerea, e un om cinstit, cu mult bun simț, calm, ponderat în tot ceea ce face și, mai ales, în ceea ce spune. După revoluție și-a început propria sa afacere – împreună cu soția – și, de cîte ori îl întreb cum merge treaba, îmi răspunde pozitiv, nu ca alți comercianți care se plîng, se agită, au senzația că totul le este împotrivă. în magazin are și televizor și, în „pană de clienți”, urmărește mai ales emisiunile politice, dar și pe cele de sport ori culturale. Cum mă vede, știind ce meserie am, mă și întreabă: „Ce părere aveți, domnule, de bilețelul acela galben și de hărmălaia din jurul lui…? Ei nu realizează, oare, că se fac de rîs în fața țării și în fața lumii…?” Și, fără să mă lase să-mi „dau și eu cu părerea”, continuă pe același ton: „Dar uraganele astea, cu furtunile astea din Europa, care au ajuns și la noi…? Domnule, toate s-au întors cu susul în jos! încălzirea asta a pămîntului noi ne-o facem, cu mîna noastră… Asta nu era, domnule, pe timpul lui Ceaușescu. Ați auzit, la noi în țară, de furtuni așa puternice?” L-am privit cu atenție, oarecum contrariat. Văzînd că nu-i răspund, continuă tot el, dar de data asta pe un ton ceva mai vesel: „Erau granițele închise. Nici furtunile nu puteau intra în țară…”. neîngrădită, care dă curs inclusiv imaginației. Cert e că viața ar f

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!