Reporter pe glob

De la Woodstock la Harington

Eugen VERMAN

Brampton – Milton – Guelph – Kitchener – Waterloo – Cambridge – Woodstock – Harington. Acesta e traseul, de vreo două sute de kilometri, pe care am pornit, într-o zi de sîmbătă din luna iulie a anului 2006, la prins de pește. Mai precis, la pescuit de crap. Cu toate că aici, în Canada, ca și în Statele Unite și Australia, crapul e considerat un pește „spurcat”, murdar și, ca atare, nu se mănîncă. Firesc, aflînd asta, m-am întrebat dacă oamenii aceia sînt, sau nu, întregi la minte. Cum să consideri peștele acesta atît de bun, de gustos, ca fiind necomestibil, murdar, spurcat…!? Ei, dar cîte nu-s „inverse” pe lumea asta! Cu gîndul acesta am pornit, așadar, de acasă, zi închisă, mohorîtă, cu nori negri, compacți, veniți de undeva, dinspre nordul îndepărtat, dar o zi călduroasă, de „lună a lui cuptor” – căci și aici iulie e ca la noi -, încît ploaia repede și deasă care a început să cadă după cîteva minute de la plecare a fost, în cele din urmă, o adevărată binecuvîntare. La Kitchener ne-au așteptat, „înarmați” cu tot ce trebuie, doamna Liliana și domnul Ion Tudor – prieteni apropiați ai copiilor mei – și, după o gustare frugală, ne îndreptăm – cu toată viteza celor două automobile, spre rezervația naturală de la Woodstock. E, de-acum, ora amiezii și, în ce mă privește, mă gîndesc la drumul pe care-l facem degeaba. Că doar tot pescarul știe că succesul atîrnă de ora dimineții! Drum lung, ieșim din autostrada 401 și intrăm pe un „secundar”, pe lîngă noi defilează culturi întinse de porumb, ferme agricole, case mari, frumoase, alături cu „acareturi” – șoproane pentru mașinile agricole, garaje pentru automobile, silozuri, și mai presus de orice – ordine, spații verzi cu peluze și flori, totul respirînd liniște, opulență, un „stil de viață” absolut specific pe care nu-l văd, vreodată, implantat la noi… La anumite intervale drumul se întretaie cu altele, noi le spunem „dumuri de țară”, dar acestea sînt asfaltate, drepte, curate, adică bine întreținute. Pe un astfel de „drumeag” ajungem la rezervația naturală de la Woodstock, plătim 10 dolari și intrăm; după vreo cincizeci de metri iată, în stînga și în față, lacul, dar aici e și un mare parc, cu peluze, mese și bănci „cuplate”, cu arbori, un spațiu cu tobogane și alte dotări pentru distracția celor mici, grup social, inclusiv dușuri… Noi, pescarii – adică subsemnatul, domnul Ion Tudor și fiică-mea, Lucia – coborîm primii și… fuga la malul apei. Continuă să plouă sîcîitor, dar e cald, însă nimic nu ne mai stă în cale. Ne pregătim lansetele, pe care le „înarmăm” cu boabe de porumb. Intru în stufărișul des și ud și arunc undița. Nu trece un minut și mai să-mi zboare din mînă! E prima oara cînd am în cîrlig un pește mare. La mine acasă, în lacurile de la Itești sau Galbeni sau Răcăciuni n-am avut niciodată o astfel de șansă. Strig la domnul Tudor – el a prins mulți crapi aici – care-mi vine în ajutor și scoatem ditamai crapul, aproape trei kile, atîta are, că-l și cîntărim imediat, fiindcă domnul Tudor a luat cam totul de acasă – și minciog și cîrlige și plumbi de rezervă și cîntar și chiar lansete… Lansez din nou, Doamne, iar trage, dar fir-ar al naibii de pește! – scapă din cîrlig. De fapt, vinovatul sînt eu, care n-am știut cum să-l „manevrez”. Și tot așa, am mai scăpat patru bucăți… Mă mut în alt loc, aici abia mă strecor printre bălării de tot felul. Plouă și, pe apă, sînt zeci și zeci de crapi. Plutesc cu gurile deschise ca niște ventuze, așa se văd de aici, de unde mă aflu și, cînd arunc undița în mijlocul lor deodată se scufundă producînd o vîltoare clocotindă… Nu știu ce se întîmplă, dar peștii ăștia parcă încep să-și rîdă de mine. Nu mai vrea niciunul să se atingă de momeală. În schimb, prind, la rînd, cîte doi „catfich” – pește-pisică – frați buni cu somoteii noștri. Ăștia parcă-s măsurați, toți au aceeași mărime – circa douăzeci de centimetri – și pe toți îi înapoiez lacului. Nici nu știm cînd se întunecă, dar între timp pe barbeque – grătarul de la noi – s-au fript pulpele de pui, micii, friptanele de purcel și alte bunătăți, salatele sînt gata și facem o pauză de masă, cu tot cu berea care curge din belșug; după care plecăm ca să ne reîntoarcem mîine, dar la lacul de la Harington, adică tot pe aici. Îmi spun că tot e bine și cu crapul pe care-l duc acasă, neștiind ce mă va aștepta a doua zi.
… Peste noapte norii s-au risipit. Soarele se ridicase deja cînd am plecat spre lacul de la Harington, anunțînd o zi toridă de iulie. Mai întîi am trecut pe la Biserica Ortodoxă Română „Sfîntul Ioan Botezătorul”, care se află la marginea orașului Kitchener, unde reîntîlnirea cu preotul Dumitru Ichim – de obîrșie dărmăneștean din județul Bacău – a fost foarte călduroasă. Am ajuns la lac pe la orele 10,00. Aflat în apropierea rezervației naturale de la Woodstock, lacul de la Harington e mult mai mic, fiind rezultatul unui baraj construit pe pîrîul cu același nume. Ca să ajungem aici am parcurs un drum pietruit, flancat pe ambele laturi de adevărate „ziduri” verzi de porumb cu doi și trei știuleți pe fiecare plantă. Oprim chiar acolo unde se termină drumul și, deodată, iată-ne cu lacul la doi pași! Pe malul drept un parc se întinde pînă la coada lacului, arborii sînt mai cu seamă arțari tineri, viguroși, iar din loc în loc sînt mese cu bănci și coșuri de gunoi. Ordinea, curățenia arată că primăria din zonă, dar și oamenii, știu să păstreze o ambianță odihnitoare, recreativă. N-o să vă mai descriu în amănunt ce a urmat pe linie de… pescuit. Atît doar că și lacul acesta e plin de crapi, pește care, cum mai spuneam, aici se află în… dizgrație. E singurul pește care poate fi pescuit – după lege – în orice cantitate, spre deosebire de păstrăv sau somon. Vreau să spun că în Canada legea se respectă cu sfințenie. Nu e voie decît cu o singură undiță și un singur cîrlig, cel mult două. Iar „seniorii” – așa sînt „alintați” cei care au împlinit 65 de ani – n-au nevoie de permis de pescuit. Doar dacă o să mai merg acolo o să mai prind atîta pește…! Mai mult, lăsînd lanseta din mînă – pentru că a trebuit să-l ajut pe domnul Tudor să scoată un pește – o dihanie de vreo trei kilograme, un alt pește a… plecat cu undița mea, dar pe care în cele din urmă am recuperat-o, însă cu mulineta nefuncționabilă din cauza mîlului pătruns în mecanismul ei. Nu, nu-i poveste pescărească!; e o întîmplare pe care au trăit-o și alți pescari…
A fost o zi plină. Am plecat acasă cu 12 crapi, din care șapte am prins eu și cinci fiică-mea. Puteam prinde mult mai mulți, dar pauza de masă s-a întins pe vreo două ceasuri bune… ine aca

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!