Universul Thaliei

Oamenii cavernelor

Vasile PRUTEANU

„Măta-i nebună, tat-tu-i sărit” era refrenul unui cîntec, dulce-amărui, al homlesilor (oameni fără casă) din America anilor 1930. Bîntuită de criză de aproape două decenii, America era sleită de puteri, neputînd asigura cetățenilor săi nici măcar minimum mijloacelor de viață. Capitalismul atinsese forma sa sălbatică. Cine era puternic, fără sentimentalisme, supraviețuia. Cine nu, eșua ca o epavă nevolnică, nici măcar bună de dat la fier vechi. Dramaturgul William Saroyan trăise încă din copilărie drama celor mai nefericiți săraci, viețuind cinci ani într-un orfelinat din Oakland – California. Experiența avea să-i marcheze existența, iar tema tragică a oamenilor fără căpătîi se va regăsi în multe drame și povestiri ale acestui scriitor din generația lui Faulkner.
De altfel, piesa „Oamenii cavernelor” (scoasă duminică în premieră de Teatrul „Bacovia”) este centrată tocmai pe viața nefericită a unui clown, a unei actrițe îmbătrînite, a unui boxer ratat, a unei fete a nimănui și a unui cuplu cu un copil. Sînt oameni deposedați de tot ce-i omenește necesar, numai de umanitate nu. Aciuați într-un teatru vechi, ce urma a fi demolat, aceste fantome umane vii își vor derula existența vorbind despre viață, speranță, renunțare, neputință, boală și moarte. Dar mai ales despre dragoste cu o uimitoare vibrație a simțămintelor omenești. Este un minunat elogiu adus vieții și omului, solidarității calde a tuturor celor năpăstuiți și împinși în marginea lumii în care trăim. Este, de asemenea, un suprem și dureros omagiu adus teatrului, familiei de actori care-l servesc o viață întreagă, sfîrșind, în final, în uitarea și nepăsarea lumii pe care au fascinat-o cu talentul lor.
în lume, fiecare își caută cîte ceva: „unii-și caută tatăl, altu-și caută mama, altul adăpost, unii-și caută un loc unde să se ascundă. Dar, nu există ascunzătoare. Nici una”. Iată reflecția tragică a acestei piese. Milă nu există. O va demonstra finalul spectacolului, cînd toți protagoniștii vor fi azvîrliți în stradă, strînși unii în alții sub fulgii de nea care-i acoperă cu blîndețe, semnificînd sfîrșitul unor vieți amare. Regizorul Dumitru Lazăr – Fulga a gîndit spectacolul în cheie impresionistă, servit excelent de scenografia expresionistă a Cristinei Ciobanu. De pildă, actrița bătrînă (Regina) nu mai somnolează într-un pat, cum ne-am aștepta, ci într-o uriașă rochie aurie cu capișon în interiorul căreia se retrage ca într-o cochilie, iar boxerul (Ducele) își găsește odihna în interiorul unui cauciuc de tractor. Scena este invadată de elemente stilizate: căluți de mare, ostași cu platoșe, dulapuri luminiscente etc. Astfel, spectacolul este adus mai aproape de societatea contemporană, căreia îi lipsește compasiunea în bună măsură, în timp ce necruțarea și nepăsarea invadează persistent trecerea noastră prin lume. Teatralitatea specială a textului, organizarea lui în imagini scenice, coerente și de o anumită factură vizuală au accentuat stările în care s-a aflat trupa. Dispunerea actorilor de către regizor într-un riguros sistem de relații a dus la o tonalitate cu totul aparte a acestui spectacol neobișnuit. Unul al strigătului ce zguduie conștiințele, neliniștește, provoacă.
O distribuție bine aleasă impune constatarea unității de stil a interpretării. Semnalez performanțele actoricești ale lui Ion Goranda (Ducele), Firuța Apetrei (Regina), Viorel Baltag (Regele) și Elizei Noemi Judeu (Fata) care susțin cu măiestrie dialoguri puternic tensionate și minuțios cizelate ca expresie scenică. I-ar fi fost greu regizorului să găsească un actor cu datele lui Ion Goranda, care să dea substanță unui boxer ratat într-o lume în care învingi sau ești învins. Ducele – boxer se autoînvinge prin milă față de adversar. Actorul excelează în folosirea mijloacelor interpretative, glisînd cu eleganță între duritatea boxerului și umanitatea insului eșuat într-o familie de actori. Mereu surprinzătoarea Firuța Apetrei conturează o actriță bătrînă, cu o expresivitate tulburătoare, dovedind o maturitate artistică fermă. La rîndul lui, Viorel Baltag dă greutate scenică Regelui-clown, nuanțînd subtil replicile. Traiectoria personajului e inteligent chibzuită, urmînd un permanent crescendo. La fel de abil se circumscrie în logica spectacolului personajul Fata. Actrița Eliza Noemi Judeu a diversificat registrul interpretativ cu subtilitate, parcurgînd pasaje de naivitate, puritate, candoare și dragoste devastatoare cu dezinvoltură. Actorul Nicolae Roșioru a orientat cu căldură conflictul, coborîndu-i tonalitatea spre o adîncă înțelegere și solidaritate umană cu nefericiții cuibăriți în bătrînul și jerpelitul teatru aflat în demolare. Cu replici puține, Daniela Vrânceanu, Cristian Todică, Ștefan Alexiu și Sebastian Bălan sînt prezențe ușor de remarcat, evoluînd într-o lume construită anapoda.
Rezumînd, pot spune că spectacolul cu piesa „Oamenii cavernelor” este unul modern, dinamic, căruia îi prevăd succes la generația tînără, mai familiarizată cu ritmul și mijloacele de expresie contemporane.

nța vorbind despre viață,

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!