Am rămas stupefiat într-o zi auzind la un post național de televiziune mărturisirea domnului Blănculescu, căruia parcă-i vîjîia materia cenușie sub presiune. Acesta spunea că „năvodul său nu este apt pentru a-i prinde și pe «rechinii» corupției românești”! Asta e prea de tot! A face o asemenea afirmație e foarte grav! În primul rînd pentru imaginea României în lume și, în special, față de UE. Cît despre imaginea „cherhanalei” pe care o conduce domnia sa, m-am lămurit: mult zgomot pentru foarte puțin. Activitatea acesteia a fost limitată încă din start de către cei care au înființat-o de ochii lumii. Adică de „cloșca” guvernamentală, vrînd să-și protejeze „puii” preferați. Altă explicație nu există. Asta înseamnă că acești „rechini” își vor putea exercita în continuare „activitatea” lor de asociere la secătuirea avuției naționale, atîta cît a mai rămas din ea, convinși fiind că pentru ei nu există „năvod”.
Că nu se pot eradica în totalitate jaful și corupția este un adevăr. Dar cum se poate explica faptul că în acel „năvod” în care s-a prins plevușca (acei 27 de guvizi arestați), nu s-a prins nici un rechin? A fost din ață de cusut, sau prea mic ca dimensiune? Ceva nu mi-e clar în toată povestea asta, fiindcă nu sînt pescar. În viața mea n-am prins nici un pește, decît în acvariu cu minciogul ca să-i mut dintr-un vas în altul. Știu, însă, că orice năvod apt să rețină un pește mic poate reține și unul mare. Mai curînd, cred că d-l Blănculescu a vrut să spună voalat că i s-a „retras autorizația” de pescuit în apropiere de … grota rechinilor „cotizanți” la sistem. Ar fi mai plauzibil. Parcă Ovidiu Grecea (actualul prefect al Capitalei), nu a pățit la fel cînd era șeful A.V.A.B.-ului? Cînd credea și el că l-a prins pe Dumnezeu de picior, s-a trezit avansat (a se citi expulzat) în Brazilia! Devenise prea periculos pentru acel „sistem” care, ca orice sistem, are și o eminență cenușie ce dirijează totul din umbră, pînă la cele mai mici detalii, pentru a-i scoate castanele din foc și a i se servi pe tavă calde, călduțe. Or, în momentul în care cineva ar desconspira filiera respectivă, adio… castane!
Așa stînd lucrurile, semnificativ e faptul că lui Blănculescu i-a fost teamă să meargă pînă la capăt și asta îmi amintește de o maximă a lui Shakespeare: „Să-ți fii credincios ție însuți și astfel vei fi credincios și celorlalți”. Paradoxul situației este că el n-a putut să răspundă acestor comandamente morale. A dat înapoi ca un laș, fapt ce ridică foarte multe semne de întrebare. Destul de grav este nu numai faptul că lasă poarta deschisă marilor rechini, ca o dezertare din fața inamicului, care în caz de război se pedepsește prin împușcare, dar acest abandon este sinonim chiar cu o trădare față de țară! ȚARA nu înseamnă doar factorii de decizie care l-au propulsat în funcția respectivă, ci acei 22 de milioane de cetățeni, din care aproape jumătate din ei îl și plătesc tocmai pentru a lupta împotriva „răpitorilor” economiei lor! Blănculescu, însă, cu inima sa largă (și pragmatică în același timp), a capitulat necondiționat în fața ADEVĂRULUI! Pentru asta, „cherhanaua” PSD-istă a lui Blănculescu ar trebui demolată din temelii. Nu-și mai are rostul. Ce i-a rămas lui de făcut face și Garda Financiară, face și Curtea de Conturi. De altfel, prin renunțarea de a merge pînă la capăt se face chiar complice cu „rechinii”, avînd ca avantaje funcția pe care o deține în continuare.
După acest noian de gînduri mi-am luat o carte și am început să citesc. Rîndurile, însă, îmi fugeau din fața ochilor. Reluam lectura, dar în zadar. Eram obsedat de acest caz, cît și de figura tristă a lui Blănculescu. Am văzut un Blănculescu potolit și dezumflat.
Unde e zmeul de Blănculescu de altădată? Nici urmă de el! Doar o copie palidă a celui de odinioară! Cel care te făcea să crezi că nu va mai rămîne nici picior de corupt în țara asta!
Mă ispitea marele păcat de a protesta împotriva sorții că nu sînt mai tînăr ca să declar „război” abandonului lui Blănculescu, chiar prin foruri internaționale. Mi-am poruncit, însă, să-mi țin sentimentele în frîu. În starea asta de spirit m-a surprins apelul telefonului. Credeam că e soția care plecase în Nordul Moldovei. Era, însă, fiica mea, ca să-mi spună că mama îi ajunsese cu bine la destinație. Din cîteva cuvinte a înțeles că ceva nu era în regulă. M-am bucurat că nu-mi poate citi gîndurile și i-am spus că ațipisem citind. Ce era să-i spun? Că sînt și gînduri care dor atunci cînd vezi că unii confundă țara cu frauda lor? În semn de prețuire pentru sensibilitatea ei, n-am putut să-i spun adevărul. Poate-ar fi crezut c-am luat-o razna. Și poate n-ar fi fost prea departe de adevăr. Oricum, nu-mi fac nici un fel de speranțe că aceste rînduri vor clinti ceva în tumultuoasa noastră societate politică, dominată de actuala Putere. Dar, mare-i Bunul Dumnezeu! Nu aduce anul, cît aduce ceasul. Cel bun, bineînțeles. Nu pentru mine. Pentru biata noastră ȚARĂ! (Aurel BERARU)
Lasă un răspuns