Quo vadis, copiii?!

motto: Doar o țară cu mulți copii se poate considera o țară bogată

În fiecare zi, dar mai ales astăzi, ar trebui să fim veseli și fericiți. E 1 Iunie și sărbătorim Ziua Copilului. Natura e darnică, plină de de speranțe și de promisiuni. Din pătuțul cu baldachin roz, doi ochi albaștri, adînci ca Universul și limpezi precum apa de izvor, mă privesc cu dragoste înflorind un chip numai zîmbet. Gînguritul pruncului e o simfonie, o revărsare de sunete ce se iau la întrecere cu trilurile păsărelelor ce și-au aflat sălaș în cireșul cu fructele ce se pîrguiesc sub mîngîierea blajină a soarelui cald al începutului de vară.

Bună dimineața, viață!

Privesc mogîldeața din pătuț cum agită, cu mîini miniaturale, salba de arlechini și clopoței de deasupra creștetului său și simt că mi-am primit pentru astăzi porția de fericire. Clipa se dilată. Sentimentul se amplifică. Și mă-ntreb, în plin extaz: ce ne-ar fi existența fără ei?! „Viața este o flacără ce se stinge întotdeauna, dar recapătă scînteie de cîte ori se naște un copil”. Citesc și recitesc cugetarea marelui scriitor american Bernard Show și de fiecare dată îi descopăr noi sensuri. Sînt viitorul la timpul prezent, cu străluciri de astre. Dar depinde tot și numai de noi dacă vom avea o boltă cu spuză de stele ori una cu iluminări palide.

Nu e o simplă figură de stil, ci mai degrabă o interogare: ne facem cu adevărat noi, românii, datoria de părinți? Să nu ne grăbim cu răspunsuri fanfarone, politicianiste ori patriotarde, ci să ne judecăm sever și cu sînge rece. Abia așa vom constata că nu ne îndemnăm mai deloc să tragem semnalul SOS copiii! În ultimii ani, indicatorii demografici infantili cunosc ritmuri dramatice: scade natalitatea, dar crește mortalitatea, sporul natural devenind astfel unul negativ. Avem, de aici, una dintre explicațiile diminuării cu peste 5 la sută a populației țării în același interval de timp, iar fenomenul nu dă semne că s-ar reechilibra. Renunțarea la nașteri prin înmulțirea chiuretajelor în proporții alarmante, abandonul maternal, pruncuciderea, violentarea minorilor, înfometarea, exploatarea, lipsirea de dragostea și de mijloacele minime de subzistență sînt tot atîtea modele de tratamente ce subminează personalitatea copilului, îl împovărează și-l apasă cu traume ce-l vor marca definitiv și-i pun în pericol însăși existența.

Pentru foarte mulți dintre copiii noștri lipsa de perspectivă este singurul lucru ce ține de certitudine. O caută prin cele colțuri ale lumii, în speranța că o vor găsi.

Quo vadis, juventute?

Cei care ar trebui să ofere nu doar răspunsul, ci mai ales soluțiile, tac, probabil convinși de adevărurile eterne ale zicalei „tăcerea e de aur!”; nu te scuză, dar nici nu te acuză. În ofertele politice și platformele electorale ale celor ce și-au propus să acceadă în fotoliile Puterii la „localele” ce ne bat la ușă nu am găsit nimic, nici un cuvințel care să-i vizeze pe copii! Natural! – veți exclama: ei, copiii, nu pot oferi voturi, sînt deci neinteresanți, de ce să ne batem capul și cu ei?!

Exact: de ce să ne batem capul cu toți acești nefericiți și năpăstuiți din vina noastră, a adulților, cu drept de viață, de moarte și de nefericire asupra lor? Ar fi mult prea incomod. Prea multă aplecare, prea multă compasiune ar putea să însemne o durere perpetuă, agresivă, sîcîitoare, de cap. La ce bun! Numai prostul moare de grija altuia, doar e lucru știut. Sau: de ce să ne legăm la cap dacă nu ne doare? Să o facă alții și pentru noi!…

Și totuși, măcar astăzi, de Ziua Copiilor noștri, să ne străduim să fim părinți și bunici și frați și oameni adevărați. Să le întoarcem zîmbetul cu o mîngîiere pe creștete; privirea – cu o faptă bună. Și să mai facem ceva: din fiecare zi, din fiecare clipă – o sărbătoare a copiilor. O merită cu prisosință!

Mihai BUZNEA

Fotografii: Liviu MAFTEI