QUO VADIS?

De la înțelegere la fericire

• sfatul lui Spinoza

Ștefan MUNTEANU

În orice explicație morală rațională drumul către fericire are la origine un postulat, un gînd întemeietor asumat pe bază de credit. Este adevărat că acest postulat diferă de la un gînditor la altul, însă tocmai acest fapt oferă farmec speculației filosofice. Oprindu-ne la Spinoza, de exemplu, constatăm că acest mare gînditor raționalist leagă fericirea de măsura înțelegerii realității. Pleacă de la convingerea că Substanța Absolută, Dumnezeu, este fundamentul și identitatea a tot ceea ce există. Aceasta înseamnă că realitatea unică, pe care o denumim fie Dumnezeu, fie Natură, este perfectă, că idealul de perfecțiune se identifică în întregime cu realitatea. Chiar dacă gradul de ființare diferă de la un nivel al existenței la altul, fiecărui nivel de existență îi corespunde un grad de perfecțiune pe măsura necesității nivelului respectiv. Faptul că ființarea este mai bogată în Dumnezeu decît în om, mai bogată în om decît în cal, mai bogată în cal decît în purice, nu infirmă ideea că lumea în ansamblul ei este perfectă. Fiecărui nivel de existență îi este necesar un anumit grad de perfecțiune, în conformitate cu voința necesității supreme, care este Dumnezeu. O ființă imperfectă ar fi o ființă căreia iar lipsi ceva pentru a fi ceea ce este. Ori, o asemenea ființă nu poate exista, întrucît nimic nu poate exista pe jumătate. Într-o exprimare sintetică, realizată de Hubert Grenier, în lucrarea „Marile doctrine morale” (Editura Humanitas, 1995, p. 74), miezul concepției lui Spinoza este prezentat astfel: „Fiecare ființă dispune astfel, prin însăși esența ei, de tot ce are nevoie pentru a exista, și iată de ce această ființă nu în ființare în general, ci în ființarea ei, în propria ființare intimă dorește să persevereze”.
Omul este nefericit întrucît nu înțelege acest lucru și, prin urmare, nefiind mulțumit de sine, își risipește viața lamentîndu-se. În loc să fie mulțumit de ceea ce este, el se plînge pentru ceea ce nu este. Și atunci este firească întrebarea: de ce se întîmplă așa? Întrebare la care autorul citat mai sus, redînd concepția spinozistă, formulează următorul răspuns: „Pentru că, în loc să ne încredem în capacitatea noastră de înțelegere, aptă să perceapă fiecare lucru așa cum este în virtutea naturii sale, ne lăsăm purtați de o imaginație care nu poate niciodată să aprecieze un lucru decât în raport cu altul”.
Așadar, sfatul lui Spinoza este ca omul să înțeleagă că nu este om în general, că nu trebuie să se evalueze prin referința la o ficțiune, asemenea unui triunghi, care s-ar plînge că nu are patru laturi. Să înțeleagă faptul că dacă ar dobîndi ceea ce nu este ar pierde ceea ce este, asemenea triunghiului care ar dobîndi o a patra latură. În consecință, adevărata fericire constă în a înțelege, a fi înțelegător cu lumea așa cum este ea. Fiecare adevăr surprins cu capacitatea de înțelegere a necesității aduce bucurie. A înțelege înseamnă a surprinde legătura dintre lucruri, a ordona lucrurile într-o perspectivă unificatoare. Omul este nefericit deoarece crede că lumea în care trăiește este imperfectă. El își închipuie că unele lucruri sînt bune și altele sînt rele, ceea ce nu este adevărat. Noțiunele de „bine” și de „rău” sînt false, sînt umbre, sînt spectre înșelătoare. Îndrăgostit de adevăr și libertate, Spinoza a trăit din plin drama cunoașterii pînă a înțeles că, întrucît realitatea este unică, cunoașterea trebuie să fie unificatoare. Aceasta se poate realiza prin înțelegerea necesității. Este liber și fericit înțeleptul care înțelege și iubește necesitatea supremă, universală, pe care nu o înfruntă întrucît este absurd.ă acest postulat diferă de la un gînditor la altul, însă tocmai acest fapt oferă farmec speculației filos

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!