PELERIN ÂN ȚARA SFÂNTĂ

Trupul neputrezit din pustiu

Doru CIUCESCU

Am văzut multe moaște ale diverșilor sfinți, fragmente mai mari sau mai mici de oase încărnate ori descărnate, fixate sau nu în monturi de diferite forme, dar un trup întreg (de la firele de păr din cap pînă la unghiile degetelor de la picioare), neîmbălsămat, neputrezit după aproape o jumătate de secol de la deces, ca în cazul cuviosului ieroschimonah Ioan Iacob de la Neamț, n-am avut ocazia să am în fața ochilor decît la mănăstirea Gheorghe Hozevitul din pustiul Ruva, nu departe de Ierihon.
Plecasem dimineața la ora opt din fața hotelului „Jerusalem Gate” din Ierusalim. Ca de obicei, vremea se anunța senină, cu soare dogorîtor și aer de termosuflantă, deși eram în prima jumătate a lunii aprilie. Autocarul a început să coboare constant pe drumul național 1, o continuare spre Marea Moartă a autostrăzii 1 dintre Tel Aviv și Ierusalim. Traversam capătul de nord al deșertului Iehuda, iar după aproximativ 40 de kilometri am lăsat în urmă o bornă care marca nivelul mărilor și oceanelor, ceea ce m-a făcut să mă înfiorez la gîndul posibilității unui potop de tip Noe în cazul fisurării cataclismice a fîșiei de pămînt de circa 100 de kilometri ce ne despărțea de țărmul mediteranean. Am mai făcut cîțiva kilometri, dar în loc să virăm spre dreapta, spre Marea Moartă, am virat spre stînga, spre Ierihon. De fapt, am trecut pe lîngă Ierihon, aflat pe teritoriul administrat de Autoritatea Palestiniană, pentru a nu risca incidente neplăcute de tipul răpirilor sau atentatelor cu bombe.
…După aproximativ o oră de mers ne-am abătut de pe drumul național 90 spre stînga, pe un drum regional asfaltat, care se înfunda la o parcare pentru cel puțin zece autocare, de unde am avut panorama unei părți a întortochiatei, adîncei și îngustei văi a pîrîului Hozeva, denumit Horat sau Cherit în Vechiul Testament. Am auzit o frîntură din prezentarea ghidului Andrei: „într-o peșteră unită cu mănăstirea Gheorghe Hozevitul s-a ascuns trei ani și jumătate Proorocul Ilie în timpul prigoanei la care a fost supus de către regele Ahab, cum stă scris în <<1 Regi>>”. Unul dintre preoții din grup a explicat că mănăstirea de pe valea Hozevei căpătase o faimă deosebită în a doua jumătate a secolului al IV-lea, cînd a fost locuită de Cuviosul Gheorghe, supranumit Hozevitul, al cărui praznic este trecut în calendarul ortodox la 8 ianuarie. Am început să parcurgem pe jos distanța de cel mult doi kilometri pînă la mănăstire. Drumul era neasfaltat și în urcare tot mai accentuată. După o cotitură am zărit mănăstirea cocoțată, ca un balcon, în a doua jumătate a unui versant abrupt de peste o sută de metri. Atunci, sub înțepăturile soarelui pustiului Ruva, mi-am dat seama că greul abia începea. Spre surpriza plăcută a multor pelerine din grupul nostru, dar și din altele, vreo zece tineri arabi erau însoțiți de niște mijloace de locomoție denumite, cum spuneau ei pe românește, „taxi-măgăruși”. Cu cinci dolari, urcușul spre mănăstire se făcea călare. Cum echilibrul pe spinarea măgărușilor era dificil de ținut, doamnele acceptau cu plăcere explicabilă – pentru a nu risca o cădere, Doamne ferește! – să fie cuprinse de mijloc de brațele vînjoșilor conducători de atelaje, care pășeau alături în extaz.
…Am ajuns la poarta mănăstirii, de unde am trecut succesiv prin încăperi și mici spații libere în care creșteau stingheri cîțiva curmali. într-o capelă săpată în stîncă se vedea o străveche pardoseală din plăci mari de gresie. Peștera Proorocului Ilie era alături – o încăpere lungă de aproximativ șase metri și lată de doi metri, cu un mic altar, cîteva icoane, în rest pereți de stîncă dăltuită rudimentar. într-o altă încăpere, scundă de nu se putea intra în picioare, era amenajat un osuar, unde lîngă pereții laterali stăteau stivuite sute de cranii, iar în centru diverse alte oase ale foștilor călugări. Tot în apropiere am văzut, sub paravanul de sticlă, moaștele, mai bine zis trupul întreg al cuviosului ieroschimonah Ioan Iacob de la Neamț, supranumit Hozevitul. Fața sfîntului era acoperită cu o pînză neagră, dar se vedeau cîteva șuvițe de păr grizonat. Mîinile, atît cît îi ieșeau din mînecile straielor călugărești, arătau de parcă sfîntul ar fi murit cu o zi înainte: pielea era albă, iar venele se vedeau ca niște linii albăstrui. în aceeași stare de conservare se găseau și labele picioarelor, care erau vizibile printr-o decupare a feței pantofilor.
Despre Ioan Iacob de la Neamț știam doar că este prăznuit la 5 august, dar acolo am aflat multe amănunte de la un preot dintr-un alt grup de pelerini: „în ședința din 20 iunie 1992 a Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a socotit ca Ioan Iacob de la Neamț să fie trecut în rîndul sfinților. Ilie Iacob s-a născut la 23 iulie 1913 în satul Crăiniceni, județul Botoșani, și a trecut la cele veșnice la 5 august 1960. A terminat bacalaureatul la Cernăuți, dar la 15 august 1933 s-a hotărît să se călugărească la mănăstirea Neamț, fiind primit ca frate în obștea călugărilor chiar de starețul de atunci, Nicodim Munteanul, viitorul patriarh al României. La 8 aprilie 1936 a fost tuns la monahism tot la mănăstirea Neamț, primind un nou prenume, cel de Ioan. La sfîrșitul anului 1936 a plecat în Țara Sfîntă. în anul 1947, după multe peregrinări, a fost hirotonit preot și a devenit egumen al schitului românesc cu hramul Sfîntului Ioan Botezătorul situat lîngă Ierihon. După cinci ani părăsește această funcție și se retrage în peștera Sfînta Ana, situată la doar trei kilometri de mănăstirea Gheorghe Hozevitul, unde rămîne pînă își dă obștescul sfîrșit. A fost pus într-un sicriu într-o peșteră alăturată. După 20 de ani s-a constatat că trupul său era neatins de stricăciune. De această minune a fost anunțat patriarhul Benedict al Ierusalimului, care în ziua de 7 august 1980 a hotărît ca moaștele călugărului român să fie duse în mînăstirea Gheorghe Hozevitul”.
Ultimul amănunt mi s-a părut straniu: „Urmează ca trupul neputrezit al ieroschimonahului Ioan Iacob de la Neamț să fie pregătit pentru a fi împărțit diverselor locașuri de cult din țară și din străinătate, care solicită cîte o moaștă”. La auzul acestei vești am făcut repede cale întoarsă, dar cu pălăria de paie în mînă și făcînd o baie de soare torid, parcă dorind să-mi spăl creierul…
la mănăstire. Drumul era neasfaltat și în urcare tot mai ac

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!