„Licuriciul” ne taie de la viză

Ștefan RADU

în urmă cu cîteva zile, agențiile de presă anunțau că maghiarii – spre deosebire de români – s-ar putea să obțină, în mai puțin de un an, dreptul de a intra în Statele Unite fără viză. A fost o vreme cînd subiectul era foarte discutat la București. Acum s-a lăsat liniștea (ca peste orice altă mortăciune). Ni s-a spus, la un moment dat, că eforturile României de a se alinia standardelor luptei antiteroriste impuse de americani vor garanta ieșirea din umilință a celor care cerșesc o viză pe la Ambasada SUA. Am trimis trupe în Afganistan, am sărit la gîtul irakienilor, am suportat acuzațiile europenilor cu privire la așa-zisele „închisori CIA” și – cu toate acestea – „marele licurici” pare încă nesatisfăcut. Ungaria – favorita de acum – a refuzat orice implicare în „aventurile americane” din Orientul Mijlociu. Nu a trimis trupe, nu a înființat baze militare străine pe teritoriul național, nu a finanțat operațiunile extra-ONU. în acest context, cu ce ne-au surclasat ungurii? Poate cu fermitatea lor de a rămîne demni și cu lobby-ul extraordinar pe care îl au în Congresul american.
Povestea asta cu vizele pentru SUA ne arată – încă odată – că în relațiile internaționale nu funcționează nici bunăvoința, nici sentimentul caritabil. Orice raport este un „deal” (ca să vorbim pe limba occidentalilor) cu drepturi și obligații ce trebuie negociate înainte de orice altă mișcare. Ne-am tot lăudat, în momentul invaziei Irakului, că nu ne interesează avantajele pentru România, ci securitatea mondială. De parcă am fi nu știu ce mare putere economică, politică și militară, gata oricînd să se distreze la ruleta războiului global!… Economiștii spun că averile se fac în vreme de război. Este clar că noi nu ne numărăm printre cei care știu să profite de oportunitate. Ne mulțumim să chinuim ostașii în tranșee și să executăm ordinele marilor comandanți ai lumii… Nu îndrăznim nici măcar să cerem niscaiva firimituri…
Aș fi curios să citesc o analiză oficială a relațiilor româno-americane pe ultimul deceniu. E bine de știut cum stăm cu balanța comercială, cît de mari sînt investițiile yankeilor pe plaiurile mioritice, cît ne-a costat „parteneriatul” din Orientul Mijlociu și dacă am primit vreun sprijin (de orice natura) pentru a recupera ceva din datoriile istorice ale unor țări față de România. Cum la fel de interesante ar fi și poveștile unor imigranți români în Statele Unite. Am descoperi că „țara tuturor posibilităților” este – de fapt – locul unde poți fi umilit în fel și chip. Nu pot uita imaginea cu ministrul român de Externe, cu pantofii în mînă, controlat de vameșii americani precum posibilii infractori ce-ar amenința securitatea națională. La urma urmei, sînt alte o mie de locuri interesante în lumea asta pe care aș dori să le văd, fără să cerșesc viza de la un stat care mă ignoră. însă nu pot înțelege de ce autoritățile noastre nu aplică principiul reciprocității?!
cum s-a lăsat liniștea (ca peste orice altă mortăciune). Ni s-a spus, la un moment dat, că eforturi

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!