CONSEMNĂRI

Un caz aproape banal

Eugen VERMAN

… Am mai scris, cu peste doi ani în urmă, despre acest tînăr. Atunci avea 17 ani. M-a impresionat de la-nceput. Era în pridvorul Bisericii „Sfîntul Nicolae”, era iarnă și el tremura de frig. încercase să doarmă în sala de așteptare din gară, dar și acolo era frig, așa că dis-de-dimineață se afla, deja, la ușa bisericii cînd aceasta era deschisă. în biserică e mai cald…, chiar și la intrare. Atunci am stat de vorbă cu el, mi-a zis că îl cheamă Bogdan, mi-a zis și numele, însă, iată, i l-am uitat, iar din ce mi-a mai spus am înțeles că și el și mama sa au ajuns pe drumuri. El, din copilul foarte bun la învățătură, s-a lăsat de școală în clasa a șasea, acum fiind, cum se spune, fără nici un căpătîi. I-am dat niște bani, să-și cumpere mîncare, după ce mi-a declarat, solemn, că nu folosește aurolac, și i-am promis că de cîte ori o să-l mai întîlnesc o să-i mai dau, dar cu condiția să nu cumva să intre în mizeria drogului de care aminteam… N-a trecut o jumătate de an, și l-am reîntîlnit. Spre nemulțumirea mea adîncă, era cu punga la gură, era transpus în lumea lui, așa că nici nu m-a mai cunoscut.
Cum spuneam, am trăit o mare părere de rău. Acest copil aproape, foarte frumușel, cu fața proaspătă, adolescentină, o luase pe un drum greșit. într-o zi, după ce l-am văzut din nou – tot în zona pieții centrale din Bacău – am stat de vorbă cu doi polițiști, pe care i-am rugat să-l „acosteze” și să-l ajute într-un fel. Eram convins că nu-i totul pierdut. Polițiștii chiar l-au „luat la întrebări”, iar după aceea, o vreme, nu l-am mai văzut pe Bogdan, pînă într-o dimineață devreme, să fie, de atunci, vreo cinci luni, cînd l-am revăzut suflînd în punga aceea blestemată și scălîmbăindu-se ca o paiață deșălată, cu mișcări caraghioase și necontrolate, rîzînd dement, cu ochii injectați și fața boțită vădind trăiri interioare diabolice… Așa îl văd mereu, așa l-am văzut și ieri, am trecut pe lîngă el cuprins de o milă adîncă, nu numai eu am trecut, ci o mulțime de oameni îl văd, dar, vai!, nici nu-l iau în seamă, a devenit un caz aproape banal…
O viață – fiecare viață e ceva divin, inconfundabil, unic -, iată, e condamnată fără ca cineva s-o ajute în vreun fel, fără ca cineva s-o readucă la condiția firească, pentru care, în fapt, a apărut pe lume. Probabil, nu peste mult timp, în iarnă, pe ger, sub cerul rece al vreunui parc, se va sfîrși înainte de a fi început cu adevărat…i interioare diabolice… Așa îl văd mereu, așa l-am văzut și ieri, am trecut pe lîngă el cuprins de o milă a

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!