La o analiză mai profundă întreprinsă de experții Institutului European din România privind impactul aderării țării noastre la Uniunea Europeană ni s-a prezentat, prin intermediul mass-media, o estimare a costurilor efective pe care trebuie să le suporte românii pentru a intra cu fruntea sus și cu drepturi egale în această comunitate. Potrivit respectivei analize rezultă că în primii trei ani de la integrare (dacă aceasta se va produce), România va primi mai mulți bani de la bugetul comunitar în comparație cu sumele cu care va trebui să contribuie. Astfel, angajamentele României către UE în perioada 2007 – 2009 se vor ridica la 7,4 miliarde de euro, în timp ce angajamentele financiare ale Uniunii față de România vor ajunge la 11,3 miliarde euro.
Pentru a nu ne pierde într-o nebunie a cifrelor trebuie să înțelegem că foarte curînd vom începe să simțim pe propria piele efectele mai bune sau mai rele pe care le va produce accederea în Uniune. Și atunci va trebui să facem față implementării unei politici salariale strricte, finalizării programului de privatizare și îmbunătățire a mediului de afaceri, unui regim autentic de țintire a inflației în viitorul apropiat, închiderii în cele din urmă a unităților neviabile, precum și majorării prețurilor, în special a celor din sistemul energetic. In afară de necesitatea reducerii pierderilor din unitățile cu capital integral sau majoritar de stat, va trebui să se pună un accent deosebit pe micșorarea cheltuielilor bugetare, concomitent cu o mai bună colectare a banului public, pe rezolvarea proiectelor de dezvoltare a infrastructurii, pe revitalizarea politicilor agricole, pe reformarea sistemului de pensii astfel încît să fie create noi locuri de muncă și să se egalizeze vîrsta de pensionare între femei și bărbați, ca și pe alinierea domeniilor tehnologiilor informației și comunicațiilor la standardele europene, pe necesitatea creșterii cheltuielilor cu unul din cele mai importante sectoare care este educația, pe valorificarea oportunităților legate de o piață mai largă de desfacere și aprovizionare, ca și a celor legate de participarea la acordurile comerciale preferențiale ale UE, pe o politică de mediu care să aibă ca rezultat îmbunătățirea calității vieții.
Dar, pentru a putea îndeplini toate aceste deziderate trebuie să ne rupem de vechile metehne ce țin de o administrație publică slabă, de politicile deficitare, de o justiție departe de a fi reformată și o luptă anticorupție poticnită, ca și de o economie de piață încă nefuncțională. Ca să nu mai vorbim de sistemul politic și birocrația pierdute în vîrtejul măsurilor superficiale, al aberațiilor și neputințelor. Și bineînțeles a nelipsitei corupții care, acum, se poate muta în zona fondurilor venite de la Uniunea Europeană.
Să sperăm, totuși, că pasul către economia funcțională de piață va însemna sfîrșitul sistemului discreționar de dispense, excepții, negocieri caz cu caz, de relații privilegiate, zone speciale de interese în care autoritatea publică nu prea își bagă nasul, al unui sistem care ne-a sărăcit pe toți, în afară de vreo cîțiva.
Să dea Dumnezeu să ne putem îndrepta spre calea cea bună, cu toate că pe zi ce trece țara parcă-și pierde suflul, energiile. Ne domină apocaliptic prostul gust, de la panourile publicitare, sedii, viață cotidiană și pînă la comportamentul aproape inuman al autorităților. Sîntem într-o Românie care nu este nici Orient, nici Occident, în care o lume pestriță gîfîie, supraviețuind dramatic și unde puterea este, în continuare, termenul-cheie, narcoticul. Mari „oameni de afaceri”, profitori, investitori își măsoară capacitățile într-un mod grotesc, dau tonul, controlează, vehiculează bani proiectînd așa-zise imagini ale „valorii”. Iar ceea ce ne desparte pînă la urmă nu numai de Bulgaria, dar și de toate fostele colege de candidatură la integrarea în UE este consecvența cu care ne abandonăm mizelor mici și cu care evităm sau ocolim problemele reale, plimbîndu-le de colo-colo; incapacitatea de a ne respecta propriile decizii și în cele din urmă propriile interese; seninătatea cu care refuzăm să tratăm bolile societății și să cultivăm normalitatea; improvizațiile în care excelăm. La toate acestea putem adăuga și lipsa de încredere pe care o inspiră conducătorii noștri, motiv real pentru care României i se refuză frecvent recunoașterile la care, uneori, are dreptul. Probabil că pătrunderea spiritului european și pe teritoriul României ar spulbera tot falsul acumulat, întreaga mascaradă a schimbării de pînă acum, a implementării social-demcrației. Așa că rămîne foarte dificilă transpunerea în realitate a angajamentelor asumate în vederea europenizării. Aceasta și datorită faptului că România este, încă, guvernată de legi hibride, malformații ale regulilor economiei de piață occidentale aplicate deseori după ureche și după interese proprii într-o economie în care statul nu a renunțat în ruptul capului la privilegiile aducătoare de satisfacții.
Este o realitate pe care încercăm, cam degeaba, să o cosmetizăm în ochii Uniunii Europene, orict de bine ne-am situa la toți indicatorii. Cîtă vreme statul se face că nu vede concurența neloială, favorizînd întreprinderile publice în detrimentul sectorului privat; cîtă vreme intrarea pe piață prin mijloace ortodoxe rămîne un deziderat, iar ieșirea din piață prin faliment a companiilor publice – o utopie, nu se poate pune nici măcar problema unei economii de piață viabile. Important este să nu ne furăm singuri căciula pînă la momentul 2007, rămînînd veșnic săraci, ca o pată jenantă pe obrazul familiei europene. (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns