Eugen VERMAN
O știre difuzată la un post de radio îmi spune că, anual, în lume sînt uciși, de către părinți, aproape 40 de mii de copii. Cumplit bilanț! N-aș fi crezut nici în ruptul capului această informație sinistră dacă, în ultimii ani, n-aș fi văzut, la televizor, astfel de abominabile fapte săvîrșite chiar în țara mea. Da, din nenorocire, e o realitate. Copiii sînt uciși de către cei care le dau viață. Nu mai spun de teroarea, de bătăile, de mutilările suferite de alți și alți copii nevinovați – astea sînt de ordinul sutelor de mii -, multe petrecute pe plaiurile mioritice. Zicala că bătaia e ruptă din rai n-a dispărut. Ba, aș zice, e mult mai actuală. S-a zis – la noi – că s-au dat legi sau că se vor da legi pentru stoparea fenomenului. Dar el continuă. Am văzut, cu ochii mei, cum zilele trecute un ins tuciuriu își snopea copilul în bătaie, aici, în piața mare a Bacăului, sub privirile dezaprobatoare ale multor concitadini. Ideea e că dacă „te bagi” o poți încasa tu, oricît de hotărît ai fi să aplanezi conflictul. Dar ce se întîmplă prin familiile multora, prin casele multora, nimeni nu știe! Legea – dacă există – nu se aplică. Nu e singurul caz. La noi, Legea n-a ajuns să fie… dictatură. Eram prin Canada cînd un bărbat simpatic, pe nume Tom, îmi spunea, într-un fel „lăudîndu-mă”, că „la dumneavoastră nu mai e dictatură, în timp ce la noi este”. Cum, l-am întrebat surprins, iar el mi-a răspuns simplu: e dictatura Legii. Într-adevăr, altfel nu se poate. Iar în cazul copiilor, cu atît mai mult. O prietenă de-a fiicei mele din Canada, Melisa, îi povestea cum ei, în casă, erau vreo șase sau șapte copii și cum cînd cei mari se băteau – cum se întîmplă, firesc, între băieți, mai ales – ca din pămînt apărea Poliția, crezînd că strigătele copiilor, care nu se protejau deloc în astfel de situații, veneau de la „corecțiile” aplicate de mamă sau de tată. Și cum se lămureau repede plecau zîmbind. Sigur, și la noi sînt destule familii în care predomină armonia, respectul dintre părinți și copii, afectivitatea pentru aceștia din urmă. Am o mie și unul de exemple. Îmi vine, acum, în minte, familia domnului Adamache, din Bacău, oameni onești, muncitori, în care s-au născut cincisprezece copii și care au crescut și cresc într-o atmosferă cuminte, liniștită, dătătoare de educație și noroc în viață. Într-un articol consacrat acestei familii tocmai acest lucru îl subliniam: trăinicia familiei rezidă în dragoste; dragoste care, în ultimă instanță, e un autentic dar divin. Unde dragoste nu e, nimic nu e!… Astfel că uciderea de către părinți a propriilor copii, sau maltratarea acestora îmi apare ca ceva cu totul și cu totul criminal, imoral, demn de cele mai aspre judecăți, inclusiv de Marea Judecată! Ați văzut, vreodată, cum femeia-crocodil își apără puiul, cu cîtă grație și atenție îl duce între fălcile acelea cumplite pentru a-l proteja…? Poate și noi, oamenii, ar trebui să fim mult mai atenți la lumea animalelor și – îi am în vedere pe cei care comit faptele enunțate mai sus – să ne muiem inimile în fața marii lor dragoste pentru descendenți…
Lasă un răspuns