Doru CIUCESCU
Muhammadia este un oraș cu totul nou, construit pe locul unui fost sat de pescari, motiv pentru care constituie una dintre puținele localități marocane unde nu se găsește așa-numita Madina al Qadima (Orașul vechi). Situat pe autostrada care leagă Casablanca de Rabat, Muhammadia s-a dezvoltat atît ca oraș industrial, cît și turistic. Motivul principal pentru care parcurgeam 30 de kilometri pentru a veni la plaja din Muhammadia consta în faptul că apa din golf era mai caldă cu cîteva grade decît aceea a oceanului Atlantic de pe celelalte plaje de lîngă Casablanca, unde se făcea mult simțită influența curentului rece al Canarelor. O altă cauză a preferinței mele pentru acel loc se referea la plăcerea pe care o aveam de a privi vapoarele ancorate în port, aflate aproape de plajă.
Într-o sîmbătă dimineață de iulie mă aflam pe plaja din Muhammadia, la adăpostul unei umbrele – proprietate personală, pe care o consideram un accesoriu obligatoriu de protecție contra soarelui torid de la paralela 34. În spatele meu se găsea hotelul Samir, de 4 stele, iar în fața mea se deschidea perspectiva golfului. În stînga, lîngă un promontoriu stîncos puteam observa vapoarele ancorate în port. Departe, în larg, o hidromotocicletă desena linii albe pe albastrul oceanului. Lîngă mine o mulțime de oameni de toate vîrstele se agitau cu grijă să nu se frigă prea tare la tălpi în nisipul încins. Aerul era încărcat de miresme diferite, printre care dominau cele de alge putrezite, de loțiune contra radiației solare și de carne pusă pe grătar. La un moment dat, în vecinătate mea s-a așezat „tabiba” (doctorița) Badina (Corpolenta), pe care o cunoșteam de la cabinetul medical al Institutului Industrial Superior din Casablanca. A întins prosopul pe nisip, a instalat umbrela de soare, dar… a rămas îmbrăcată cum a venit, într-o bluză înflorată cu mîneci scurte și o pereche de pantaloni lungi, ambele confecționate din mătase naturală. Știam că „tabiba” Badina era văduvă, fără copii și foarte credincioasă. Avea aproximativ 40 de ani, dar arăta mai tînără. Pielea ei maroniu-gălbuie părea gata bronzată. Părul negru tăiat scurt, cu breton, lăsa vederii un gît subțire, care contrasta puternic cu masivitatea corpului, dînd impresia unui cap de pasăre cu gît golaș. Din vorbă în vorbă am aflat că „tabiba” Badina era în curs de recuperare a unei zile de post din cele 30 ale lunii ramadanului.
– Ce înseamnă postul din luna ramadanului? am dorit eu să mă lămuresc.
– În Coran este scris că în luna ramadanului nu este permis să mănînci și să bei atît timp cît „se distinge firul alb de firul negru”, adică din zori pînă la apusul soarelui.
– Este posibil să se recupereze zilele de post din luna ramadanului în alte luni ale anului? am întrebat eu mirat.
– Desigur. De exemplu, eu am făcut un stagiu de pregătire în Franța timp de o săptămînă chiar în luna ramadanului. Acolo am mîncat și am băut în timpul zilei cu ceilalți colegi veniți din alte țări. Nu am putut refuza serviciile oferite gratis de organizatorii francezi. Azi mi-am propus să recuperez ultima zi de post pe care o mai aveam de recuperat, mi-a explicat „tabiba”.
– De ce nu rămîneți în costumul de baie? am căutat eu să-mi satisfac o altă curiozitate.
– Deoarece femeile cu adevărat credicioase nu își expun trupul vederii străinilor, a fost răspunsul ei însoțit de o ridicare de umăr.
…După un timp am continuat discuția în apele oceanului, a cărui suprafață era agitată doar de mișcările oamenilor care se scăldau. „Tabiba” Badina intrase în apă pînă de-asupra genunchilor, iar eu pînă la gît. În larg, hidromotocicleta bîzîia ca un bondar.
– Nu știți să înotați?, am întrebat-o eu provocator.
– Chiar nu ați auzit de existența trompei lui Eustache ? mi-a răspuns printr-o întrebare „tabiba” Badina, săgetîndu-mă mustrător pe sub breton cu ochii ei negri-maronii, timp în care un val apărut ca din senin i-a udat pantalonii pînă la brîu, lipind de piele pînza subțire de mătase și scoțînd în relief singurul element de lenjerie existent în zona respectivă a corpului, care mi s-a părut confecționat cu multă economie de material. Atunci mi-am dat seama că în ciuda masivității ei, „tabiba” Badina nu era chiar așa de grasă, iar șoldurile ei late se racordau elegant cu mijlocul mult mai subțire.
– Ba da, am învățat la școală. Trompa…ăă…lui Eustache…ăă…este…ăă…am început eu să răspund lungind pauzele dintre cuvinte pentru a avea răgazul de aducere aminte, dar n-am apucat să termin ce aveam de spus pentru că „tabiba” Badina, evident enervată de încetineala mea, mi-a luat vorba din gură:
– Trompa lui Eustache este un conduct membranos, care unește căsuța timpanului cu faringele, a rostit ea ritos, timp în care un alt val, mai înalt decît primul i-a udat bluza pînă la umeri, punînd în evidență cele mai mici detalii de formă ale corpului ei. În acel moment am realizat cu uimire că sub bluză nu purta nici un element de lenjerie.
– Acum ați înțeles de ce eu mă feresc să mă îndepărtez prea mult de țărm? a continuat „tabiba” Badina cu întrebările.
– Mărturisesc sincer că nu văd legătura, i-am răspuns umilit, dar cu voce mai ridicată pentru a acoperi zgomotul produs de hidromotocicleta din spatele meu.
– Este foarte simplu! Dacă din întîmplare îmi intră apă într-o ureche, se poate întîmpla ca măcar o picătură să treacă prin trompa lui Eustache direct în faringe și apoi să o înghit fără voia mea. În acel moment pot declara că degeaba am ținut post toată ziua, pentru că nu se ia în considerare, a mai apucat „tabiba” să răspundă pentru că imediat un val înalt provocat, probabil, de un viraj al hidromotocicletei a acoperit-o complet. Înainte ca eu să schițez un gest de salvare, ea a ieșit la suprafața apei spunînd cu un zîmbet trist:
– Ziua de post pe care doream să o țin azi o voi recupera mîine.
– Dar timpanul nu separă conductul auditiv extern de urechea medie și evită astfel pătrunderea apei în faringe?, am încercat eu să găsesc o soluție salvatoare într-un moment de raționament sclipitor.
– Da, este adevărat, însă eu am avut o otită netratată la timp, datorită căreia puroiul format mi-a spart timpanul. Totuși nu îmi pare rău prea tare de întîmplarea cu valul deoarece sufeream cumplit de sete și de acum voi putea să beau apă.
– N-aveam cum să știu că ați suferit de otită, am mai apucat eu să spun, deoarece „tabiba” Badina a trecut înotînd pe lîngă mine cu mare ușurință și s-a făcut nevăzută în mulțimea oamenilor care riscau inconștienți să le intre apă de ocean în gît prin…trompa lui Eustache.
Lasă un răspuns