Constantin CĂLIN
„Nași” puternici: Petru Cimpoeșu (referent) și Florin Iaru (prefațator). Ilustratorul, Tudor Jebeleanu, grafician de mîna întîi. Editura – una de succes: „Aula”, din Brașov. Autorul – un om cu contacte printre scriitori și aflat la al doilea volum (primul: Delict de memorie, Ed.Plumb, 1993). Titlul: de film holywoodian. Mă așteptam, așadar, ca despre O zi dinaintea sfîrșitului lumii, de Val Mănescu, să apară numeroase comentarii; favorabile. Deși am vorbit la lansare, am amînat să-mi public impresiile, pentru a lăsa mai întîi să se reverse cele entuziaste ale altora. Pînă acum, nu s-a întîmplat așa. O cauză ar putea fi inflația cărților de poezie. Foarte multe, dar puține demne de interes. Îți trebuie un ochi extrem de vigilent și ceva răbdare ca să le distingi pe cele demne de interes. Altă cauză: spațiul de timp mare (un deceniu) de la debut la volumul următor. Deși, poate, surprins plăcut de lectura acestuia, cronicarul nu prea știe unde să-l încadreze pe autor, la cine și la ce să-l raporteze. D-l Val Mănescu nu aparține unei anume promoții literare. După buletin și după cei peste treizeci de ani trecuți de la publicarea primelor poeme (sînt cel care i-a deschis coloanele într-un Curier al Slănicului), ar trebui să fie un optzecist. După debutul editorial -, mult mai tînăr, cum se și prezintă! A treia cauză a întîrzierii comentariilor o constituie, fără îndoială, construcția acestei cărți axate pe ideea identității între creația literară și erotică. Aparent, ea chiar e o suită de poeme erotice (sau un lung poem de acest gen). În același timp e și o suită de texte despre demersurile poetice. Ambele domenii au zone „interzise”, neconvenționale, care stimulează curajul de a le penetra. Expusă astfel, teza e acceptabilă, în schimb ilustrarea ei provoacă nu puține contrarieri. De unde provin ele? „O zi dinaintea sfîrșitului lumii”, oricare ar fi ea, înseamnă o zi a sincerității absolute. E obținută și, totodată, excepțională. Însă, după ce l-ai parcurs în toate sensurile, „discursul” d-lui Val Mănescu se revelă ca factice, suspect de teatralism. Privite atent, declarațiile de dragoste din poemele sale seamănă mai mult a badinerii. Cu cît sînt mai exacerbate, cu atît par mai lejere. Aceeași impresie fac și declarațiile despre poezie.
D-l Val Mănescu se vrea un fel de „avangardist”. Nu-i prea clar, totuși, pe cine și ce anume sfidează, cărei constrîngeri i se opune, ce anume îl nemulțumește. Limita spre care pulsează și din fața căreia adesea se retrag poemele sale nu-i nici politică, nici religioasă, nici filozofică. Anevoie s-ar putea degaja din ele o atitudine, o etică, un protest. După lectura cărții, n-aș putea să precizez care-i părerea d-lui Val Mănescu despre lumea ce (odată și odată) va să sfîrșească, lumea de azi. Îi pare rău de ea, o detestă? Ceea ce remarc e absența „punctului de echilibru” (invocat undeva), pendularea între stări contradictorii: gînduri frumoase, de veritabil trubadur și obsesii lubrice; senzații autentice și sentimente mimate; puritate și corupție sufletească; elanuri și plictiseli etc. O zi dinaintea sfîrșitului lumii e cartea unui poet capabil de asocieri acrobatice de idei și imagini, de paradoxuri și parafraze, de „chaturi inteligente” și echivocuri. Toate elementele ei sînt spectaculare. Ale unui spectacol cu multe confetii, adică vorbe din jargoanele cele mai recente. Ca să guști poezia d-lui Val Mănescu trebuie să te pricepi nițel la calculatoare, fiziologie, fizică, farmaceutică, la muzică ușoară, produse cosmetice și „mașini benga”. Să știi de „tastatură”, „tahicardie”, „pib”, „megabiți” și „megabite” (sic!), de „nikon” și „porsche” sau că „zoomul face zum”. Să fii familiarizat cu mulțime de etichete. Să spui omușorului „luetă” și subțiorii „axilă”. Să alternezi engleza (una de operator PC) cu franceza (cu același grad de dificultate). Atractivă ca bazar lexical și exerciții de construcții oximoronice, cartea d-lui Val Mănescu e, însă, și un exemplu de exagerare în direcția impunerii de conotații sexuale unor cuvinte tehnice și în cea a folosirii (e drept, într-o manieră pretențioasă) limbajului referitor la activitățile sexuale. Naturalia non sunt turpia (Lucrurile naturale nu sînt rușinoase), zice o maximă, dar a îndesa în „gușa poemului” toate „secrețiile umane” e neigienic intelectual. Aluziile la „grădinăritul zonei poliptee”, „punctul G”, „sfinctere” etc. pot delecta în cerc restrîns, pe cei dedați cu perversitățile, dar îi opresc pe cei decenți de la continuarea lecturii. Să nu mai existe, oare, o altă cale de a evoca pasiunile (inclusiv cea literară) și intimitatea? Autor inteligent, superior multora mai cunoscuți decît el, d-l Val Mănescu nu e vulgar. Dar recurgînd la atare procedee de obținere a succesului, riscă să stîrnească îndoieli (mai ales la noi, în provincie) asupra calităților sale sufletești, morale. Ușurătatea „amuză”, nu impune respect. Că d-l Val Mănescu poate fi nu numai un abil jongleur de cuvinte, ci și un liric autentic, dovadă sînt versurile următoare, cît și altele pe care nu le mai citez: „Crește iarba pe locomotivele cu abur ca pe cavouri. / Ca pe noi peste timp”. Sau: „Te simți clopot bătrîn / bătînd o dată / la o mie de ani”. Lucrurile simple n-au nevoie nici de „insert” – uri, nici de „display”.
Lasă un răspuns