– Doamnă Elena! Măria Ta! Ce onoare pentru mine, dar și pentru toată suflarea omenească din Tg.Ocna, de a vă avea oaspete!, spuse Costache Negri, încheindu-și surtucul.
– Bine te-am găsit, dragă Costache! A fost cam greu cu drumul, dar a meritat osteneala. Ținutul Bacăului este unul dintre raiurile pămîntene!
– Mă bucur să aud aceasta de la Dumneavoastră. Dar, poftiți! Intrați!
Doamna Elena Cuza se afla pentru prima dată la proprietatea din Tg. Ocna a lui Costache Negri. Pînă la abdicarea din 1866 a lui Ioan Cuza, Costache Negri a fost „cel mai de seamă colaborator în chestiunile diplomatice ale prietenului și domnului său”. Se retrăsese aici, găsind Tg.Ocna „cea mai plăcută așezare din lume”. Aerul curat, viața oamenilor așezată, străzile cu conace în stil grecesc, dar și căsuțe cu grădinițe învăluite în zorele l-au determinat să-și ridice conacul aici.
Cum arăta acesta?
Era așezat exact unde este acum spitalul orășenesc, compus dintr-un corp central cu etaj, cu ferestre mari. Alăturat erau cîteva construcții anexe ale slujitorilor.
– V-aș ruga, dacă doriți, pînă se pun pe masă bucatele, să-mi vedeți colecția numismatică și cea de tablouri…
Într-adevăr, aici, la Tg.Ocna, Negri putea spune că a deschis primul muzeu băcăuan. Tablouri semnate de mari maeștri, dar și monede rare, strînse într-o viață, încîntau ochiul, dar și spiritul.
– Foarte curînd le voi dona Muzeului din Iași. Le-ași fi dat Bacăului, dar acolo nu este așa ceva…
– Foarte frumos, Costache. Tot ce faci tu are strălucire! Cine te-a mai vizitat?
– N-am fost uitat. De cîte ori vine la Bacău, Alecsandri „trage o fugă” și la mine.
Putea oare să mă uite fratele Mihail Kogălniceanu? Cît despre alții, prieteni ai Măriei Tale, dar și ai mei, port o bogată corespondență. Pot să spun că nu mă plictisesc. După masă o să vă invit să vizitați grădina cu flori și arbori neasemuiți. E o adevărată priveliște de basm. Totul e sădit de mîna mea.
S-a așezat și masa. Ce s-a servit atunci, în iulie 1873? Un borș „de țară”, dres cu ou, pui cu mujdei și un ostropel „a la hatman Rosetti”. Cafeaua o luă în micul, dar intimul salonaș de la etaj.
– Costache, ce-ți face fata? O chema parcă…
– Josefina!
Josefina era singurul copil al lui Costache Negri. Ca bărbat, Negri n-avea rival în toată Moldova. „Era înalt, frumos, elegant, seducător în toate chipurile, pe atît de distins în înfățișarea sa, pe cît de nobil în simțiri” scrise G.Bencescu. Fiica lui V.Alecsandri, Maria Bogdana, îl descria ca fiind „frumos, înalt, lat în spate, cu capul și barba a la Henric IV cu care semăna, distins, bun și blînd, poet, uneori și filozof”. Și totuși, nu s-a însurat niciodată. Fata era dintr-o relație cu vestita cîntăreață Sabina Heinefitter. Negri a recunoscut-o legal și i-a dat o educație aleasă. Josefina a fost căsătorită de două ori, avînd șase copii. Dintre acești nepoți, cel mai mult bunicul Negri l-a adorat pe Nicu, „Boierul cel mititel”. Pentru „niște mici afaceri”, pleca cînd la Iași, cînd la Galați sau la Bacău.
După 1870 se ocupa și de treburile moșiei Țigănești, „a răposatei sale surori”. Ultimii ani ai vieții, însă, i-a trăit destul de „strîmtorat materialicește”.
Împlinise 64 de ani, dar Costache Negri „se ținea bine”. Nu era omul să fie doborît cu una cu două. Și totuși.
… După o vizită de cîteva zile la Mircești, la prietenul său Vasile Alecsandri, Negri revine la Tg.Ocna. Se simte rău. Nimeni și nimic însă nu l-au mai putut ajuta…
Printre primii care au deplîns dispariția lui a fost însuși Mihai Eminescu, în două articole publicate în „Curierul de Iași” (nr.108 și 109, din 1 și 3 octombrie 1876), arătînd că „a fost cel mai distins diplomat al țărilor românești” și „unul din iubiții fii ai poporului român”. Firește, și Alecsandri, înlăcrimat, îl numește „ultimul reprezentant al marilor noștri străbuni, model al tuturor frumoaselor însușiri care fac cinste omenirii”.
În anul 1912, gălățenii înalță, în amintirea lui, o statuie. N.Iorga, prezent la festivități, arăta că „acesta fusese o rază curată, bucuros că se poate confunda în lumina zilei ce se deschide”.
Firește, băcăuanii nu l-au uitat. La Tg.Ocna, locul atît de drag lui, se va așeza, în 1941, un bust, operă a sculptorului Dimitrie Bîrlad, urmată de cele din 1976 de la Onești (autor V.Boștină) și Bacău (Ion Condiescu). Străzi și edificii publice vor purta numele marelui înaintaș.
Din casa lui Negri, din Tg.Ocna, n-a mai rămas nimic, fiind demolată. Ca amintire ce a fost odată mai sînt doar portalul din piatră al spitalului din localitate și mormîntul de lîngă biserica
„Răducanu”. (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns