Varietăți critice

Jurnal despre Bacovia

Constantin CĂLIN

* Nu numai literar, ci și etic, Bacovia a aparținut seriei mici a celor cărora nu li se pot imputa intenții de parvenire și compromisuri. Opinia mi-e confirmată de aceste rînduri ale lui Gala Galaction: „Radu Rosetti a rămas o jumătate de veac filozof stoic, în fața chemătoarelor și mănoaselor fluctuații politice din țara noastră. Poate că au mai fost cîțiva care i-au semănat… Ștefan Petică, Bacovia, Dimitrie Nanu. A rezistat, a biruit și-l fericesc!” (Opere alese, vol.II, p.323-324). Elogiul autorului „Roxanei” e cu atît mai îndreptățit, cu cît cei ce au cedat ispitei au fost sute. Azi mi se pare și mai greu de găsit o serie de același fel.

* Exemplu instructiv, Bacovia nu citează nici un nume de primar sau de prefect, în schimb o citează pe Maria, „frumoasa fată de mahala”, o victimă a sărăciei și prostituției.

* Singurătatea pe care n-a simțit-o niciodată Bacovia e singurătatea imperială, regală, prezidențială etc: singurătatea stăpînului părăsit de toți, a plutocratului falit, a șefului ajuns în disgrație. Singurătatea sa e cea a insului obligat, încă din tinerețe, și, pînă la urmă, obișnuit să fie singur. Singurătatea constantă, percepută ca un climat. Paradoxal, aceasta fortifică, pe cînd cealaltă dărîmă. Creșterea de tonus a lui Bacovia spre sfîrșitul vieții atestă nu numai o ameliorare materială, ci și o schimbare de perspectivă asupra singurătății. Acum, vede prin prisma singurătății numai trecutul, nu și prezentul și viitorul.

* Cea mai scurtă definiție a scepticismului lui Bacovia: cugetare fără mirare. Cînd nimic nu te mai surprinde, totul devine posibil, inclusiv „un nou transformism”, o catastrofă planetară. în consecință, te comporți, aidoma lui într-unul din poemele în proză, ca și cum te-ai număra printre „ultimii oameni”, liber, cuprins de o excitație secretă, în fața inexorabilului.

* Veselia lui Bacovia – remarcată uneori de cei ce s-au aflat în preajma sa – e ca zîmbetul la înmormîntare. Am observat că, nu o dată, pînă și membrii familiei unui defunct scapă, involuntar, cîte un zîmbet. La început faptul m-a intrigat, apoi am încercat să-l înțeleg. Fără îndoială, chiar zîmbind, ei continuau să fie triști, dar nu la modul suprem, integral. Orice doliu are momente cînd pierde din intensitate. Atunci, mecanismele biologice și reflexele reprimate caută să revină la normal. Așadar, zîmbetul nu infirmă existența tristeții, ci dimpotrivă constituie un semn că ea e autentică. Fixitatea e atributul măștilor. Oamenii se supun principiului variabilității: cînd crește tristețea, diminuează veselia, și invers. Și-ntr-un caz, și-n celălalt, nici una nu dispare total. Cine crede că un poet trist este, în chip obligatoriu, trist totdeauna, se înșeală.

* în „Dosarul Bacovia”, I, am scris o frază pe care, parțial, o regret. Citam pe cîțiva dintre profesorii poetului de la Facultatea de Drept din Iași, după care spuneam: „A fi studentul acestora constituia un privilegiu”. (p.145) între ei figura și A.P. Zeuleanu. De atunci, citind articolele lui Giorge Pascu despre „Oligarhia universitară”, din „Curentul nou”, dintr-unul (cel publicat în nr.14, 2 mai 1920) am aflat că Zeuleanu era un plagiator. Faptul a fost divulgat, mai întîi, de un coleg de-al său, C.C. Coroi, printr-o broșură intitulată: „Un «specialist» în dreptul internațional candidat la o catedră de drept civil” (Institutul de Arte Grafice N.V. Ștefăniu, 1914), broșură care a dispărut aproape instantaneu din librării, cumpărată, se înțelege, de „victimă”. „Dovezile aduse de Coroi împotriva lui Zeuleanu sînt pur și simplu zdrobitoare”, susține Pascu. Lucrarea lui de docență („Introducțiune în studiul dreptului internațional privat”, tipărită la Iași, în 1908, cînd Bacovia se afla acolo) cuprindea 58 de pagini, „aproape toate copiate din cele trei cărți clasice în materia respectivă”, aparținînd lui Pillet, Despagnet și Weiss. S-a trădat însă cu un „după cum am văzut”, care traducea pe „nous le verron plus loin” din Pillet. El nu „văzuse” (adică nu amintise nicăieri și nu va aminti, de exemplul pe care îl invoca) nimic. O altă broșură de-a sa, „Despre contractul în favoarea terților”, s-a presupus că e, de asemenea, un plagiat. Surprinzător e totuși că, deși prima lucrare i-a fost respinsă, el a fost promovat și ținea, prin cumul, trei catedre. încheierea articolului lui Giorge Pascu evidențiază un tip care nu numai că n-a dispărut, dar continuă să existe și să prospere: „… Zeuleanu este un cavaler de industrie universitară, înzestrat cu talentul special național de a astupa gura profesorilor care-l examinează și care-l recomandă, precum și a unui concurent care-l demască, făcînd astfel ca toți să devie complicii lui”. Nici o judecată nu e însă tîrzie. Reluîndu-i aci „cazul”, îl răzbun pe poet, care n-a trecut examenul (de drept civil) cu el decît după o ultimă și disperată încercare.

* Nicolae Manolescu a scris această frază deseori citată: „Dintre poeții români, Bacovia e singurul care s-a coborît în infern”. Sună atît de extraordinar, încît e greu de crezut că le mai lasă celor ce-o citesc inițiativa de a se mai întreba pe ce analogii se bazează criticul. Dacă fraza sa e adevărată sau nu se poate deduce numai comparînd-o cu cele de mai jos, referitoare la Dante Alighieri, poetul care a imaginat o asemenea coborîre. „Oamenii din Verona, cînd îl vedeau pe uliță, aveau obiceiul – scrie Carlyle – să spună: «Eccovi l’uom ch’e stato all’Inferno, iată omul care a fost în Iad!» O, da, – continuă eseistul englez – a fost în Iad; – în Iad destul, în lungă și strașnică durere și în luptă; precum toți cei ca el desigur au fost. Comediile care apar divine nu se desăvîrșesc altfel. Cugetarea, munca adevărată de orice fel, virtutea cea mai înaltă, nu este oare fiica Durerii? Născută ca din vîrtejul negru; adevărata sforțare, de fapt, ca a unui rob luptîndu-se să se elibereze: iată Cugetarea. Pe toate căile trebuie «să ajungem perfecți prin suferință»”. Dante și Bacovia! Fără îndoială îi apropie ideea de exil („interior”, la poetul nostru), în rest însă între ei sînt numeroase diferențe. Prima e cea de intensitate în trăirea vieții și în scrierea literaturii. Cei doi nu sînt doar temperamente diferite, ci, pur și simplu, oameni diferiți. De aci mai vechea mea îndoială cu privire la valabilitatea analogiei schițate de Nicolae Manolescu. în momentele sale cele mai rele Bacovia a putut, desigur, să ajungă la gura Infernului, dar de fiecare dată s-a retras repede, n-a coborît în el.total. Cine crede că un poet trist este, în chip obligatoriu, trist totdeauna, se înșeală.

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!