Quo vadis?

Cristale de înțelepciune

• pedagogia cugetărilor eminesciene

O cugetare total nevinovată, rămasă de la Eminescu, are următorul conținut: „Este ascuns în fiecare secol din viața unui popor complexul de cugetări, care formează idealul lui, cum în sâmburele de ghindă e cuprinsă ideea stejarului întreg”. Acum, la 158 de ani de la nașterea poetului, cînd poporul român continuă, cu opinteli, să-și clarifice idealul, inclusiv sub aspect educațional, cred că un moment de meditație asupra mesajului cugetărilor lui Eminescu nu poate fi decît benefic. Mai ales că, în ciuda unor posibile mesaje negativiste privind cîștigul încercării, venite din partea unor ultraliberali, trebuie spus de la început că pătrundem într-un domeniu foarte puțin explorat metodic și consecvent. Oricum, ceea ce constatăm este că se vorbește foarte frecvent despre o „pedagogie eminesciană”, însă există doar cîteva studii speculative, lipsite de autoritate și cîteva antologii de texte din opera poetului-cărturar, incomplet și inconsecvent comentate. Fapt este că ultimele promoții de studenți pregătite pentru profesia de cadru didactic nu prea au auzit nici despre maieutica lui Socrate și, cu atît mai puțin, despre contribuția eminesciană în domeniul pedagogiei.
Este adevărat că Eminescu nu a fost un „pedagog savant”, nu a cercetat lumea doar cu mijloacele specifice pedagogiei. Cu atît mai mult nu a fost „pedagog meșteșugar”, o fire blazată, un mediocru care face mai mult rău decît bine unei școli. Eminescu a fost creator de cultură, de mare cultură, în plan filosofic, artistic, moral și chiar științific. El urmărea, prin creația sa, creație închinată Absolutului, să ajute lumea, să o educe pentru a deveni mai bună, mai frumoasă și mai adevărată. De aceea, pedagogia lui Eminescu este un fel de metapedagogie, este o deschidere, o invitație către valorile superioare care slujesc esența generic umană. Iar prin felul în care a luptat pentru idealul poporului său, a creat un model nemuritor de educator național.
Se subînțelege că nu mi-am propus, cu această ocazie, să vorbesc despre pedagogia eminesciană, în general. Chestiunea mi se pare atît de importanță încît prefer să aloc încă mult timp pentru sedimentarea ideilor. De aceea, acum voi încerca doar să comentez cîteva „cristale de înțelepciune”, dintre cele împrăștiate în toate manuscrisele. Mai înainte, însă, trebuie să reamintesc faptul că Eminescu, așa cum nu a fost un pedagog consacrat, nu și-a făcut o specialitate nici din maxime și cugetări. Toate reflexiile au țîșnit din tensiunea vieții și a operei sale. Cugetările lui Eminescu sînt așchii sărite din trunchiul întregii sale opere. De aceea meditațiile sale cu caracter artistic, politic, economic, sociologic, pedagogic și cultural în general, nu pot fi înțelese fără referințe la gîndirea sa filosofică. Cugetările lui Eminescu, chiar dacă exprimă adevăruri generale, ori universale, nu pot fi depersonalizate; ele rămîn eminesciene, precum poemele, proza, ori publicistica. Geniul spiritului său a emanat învățături și mesaje profunde fără sforțări, în toate planurile creației. Iată un exemplu de cugetare ce poate fi descoperită în volumul Mihai Eminescu, „Fragmentarium” (Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p. 544): „Oamenii învățați, dar fără talent propriu, adică purtătorii științei moarte, mi-i închipuiesc ca o sală întunecată, cu o ușă de intrare și cu una de ieșire. Ideile străine intră printr-o ușă, trec prin întunericul sălei și ies pe cealaltă, indiferente, singure și reci. Capul unui om de talent e ca o sală iluminată, cu păreți de oglinzi. De-afară vin ideile, într-adevăr reci și întunecate – dar ce societate, ce petrecere găsesc. în lumina cea mai vie ele-și găsesc pe cele ce s-asamăn, pe cele ce le contrariază, dispută – concesii și ideile cele mari chintesența vieței sale sufletești, se uită la ele dacă și cum s-ar potrivi toate fără să se contrazică. Și cum ies ele din această sală iluminată? Multe întâi inamice ies înfrățite, toate cunoscându-se, toate știind clar în ce relațiune stau sau pot sta – și astfel, se comunică și auditorului și el se simte în fața unei lumi armonice care-l atrage”. Apreciez atît de mult acest text, încît am ajuns să-l pot reproduce din memorie. L-am întîlnit cu mulți ani în urmă, pe cînd îmi pregăteam teza de doctorat. M-a impresionat puternic, la prima lectură și, într-un fel miraculos, mi-a sugerat „cheia” cu care am putut apoi să-l situez pe Eminescu în constelația culturii universale. Am înțeles atunci că pedagogia este mai mult decît o știință; este știință și artă deopotrivă. Dar pedagogia poate atinge această performanță numai dacă cele două vocații cooperează armonios sub cupola unei filosofii. Am mai înțeles că un text bine măiestrit, un tablou, un roman, ori mersul unui înțelept, pot transmite mai multă învățătură pedagogică decît zeci și zeci de tratate împreună.
Eminescu știa foarte bine aceste adevăruri. De aceea și-a asumat rolul de „pater vates”, instanță pentru care gîndirea și fapta, fie că este filosofică, poetică, politică ori culturală devine, concomitent, lecție estetică, morală și crez de viață. Cugetările sale nu sînt sclipiri întîmplătoare, ci definesc un destin asumat, într-o manieră perfect socratică. Iată încă un exemplu: „Pe cât educația unui popor se câștigă și se păstrează cu anevoie, tot atât de lesne se pierde și se compromite o asemenea moștenire, când se dau de sus exemple de neorânduială, de nedreptate, de incoherență” (Eminescu, „Cugetări”, Editura Albatros, București, 1979, p. 21).
Așadar, pedagogia cugetărilor lui Eminescu este doar o parte din pedagogia întregii sale opere. O operă zămislită din seva poporului român și crescută ca o aspirație totală către Absolut. Un Absolut circumscris cu grijă în triunghiul piscurilor culturii universale, respectiv filosofia veche indiană, filosofia antică grecească și filosofia clasică germană. Sprijinindu-se pe aceste repere, Eminescu și-a dezvoltat opera ca pe o pedagogie circulară, cu feead-back, pusă în slujba poporului din care a crescut. Schematizînd, cred că pedagogia operei eminesciene poate fi reprezentată asemenea unui cerc în care cele două bucle semicirculare se completează și se stimulează reciproc. Pe o buclă putem urmări înaintarea de la activitatea psihică la intelect, de la intelect la spirit și de la spirit la cultură. Pe cealaltă buclă putem urmări întemeierea operei ca pedagogie, ca reacție de la cultură la spirit, de la spirit la intelect și de la intelect la activitatea psihică. Altfel spus, opera lui Eminescu, crescută ca o căutare a Absolutului, se universalizează în filosofie, după care rodește într-o pedagogie socratică, circumscrisă aceluiași triunghi, dar care păstrează în centrul său idealul. O pedagogie dezvoltată ca poezie, proză, teatru ori publicistică, dedicată solului din care a crescut. Un semn că geniul nu rămîne niciodată dator, față de nimeni, dar nici nu cere să fie recunoscut. Oare cînd vom conștientiza valoarea acestei pedagogii? (Ștefan MUNTEANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!