Treptate dobîndiri

Miracolul faptului împlinit

Eduard PAVEL

în aceste zile călduroase de ianuarie românii aniversează un mare moment al istoriei lor ce a reprezentat „punerea unei cărămizi” la temelia României moderne, fapt ce a reprezentat, pentru acele vremuri, un „miracol” – ea, unirea, fiind realizată în împrejurări externe complicate și în cursul multor generații. Modernizarea statală prin strîngerea românilor la un loc în cadrul unui stat care și-a putut dobîndi, mai apoi, independența, nu au reprezentat daruri venite din afară, ci treptate dobîndiri prin inteligența, sîrguința și nu rareori prin jertfe ale românilor înșiși. După majoritatea opiniilor istoricilor, românii nu mai sperau, la un moment dat, atît de curînd la înfăptuirea statului național, după eșecul revoluțiilor din anul 1848. Dar nu mică a fost contribuția adusă acestor procese istorice deosebit de complexe de un număr de personalități marcante, care au întreținut și susținut ideea statului național român prin intermediul legăturilor cu oameni politici francezi, englezi, belgieni.
Anii exilului revoluționar de după 1848 au reprezentat – pentru pașoptiști – ani de călire și maturizare politică, totodată. Aceștia au conștientizat, primii, că Europa nu s-ar împotrivi eventualei formări a unui stat național român. Trebuie să amintim rolul Brătienilor ca fiind cel mai elocvent în acest sens. La începutul activității lor politice Brătienii au părut interesați, dar și haotici în demersurile lor diplomatice, fiind adversarii acțiunilor întreprinse de prințul Ludovic Napoleon Bonaparte, cel care a dat lovitura de stat de la 2 decembrie 1851 urmărind instalarea celui de-al doilea Imperiu.
Cu mult simț pragmatic – i-am zice noi azi – și urmînd înainte de toate obiectivele fundamentale ale statului național român – cei doi oameni politici și-au reorientat pozițiile. Cei doi frați Brătianu – Ion și Dumitru – au realizat „punți” de legătură către guvernele francez, englez și mai ales către parlamentul britanic, iar împăratul Napoleon al III-lea a devenit, dintr-un adversar ce trebuia anihilat, un potențial sprijinitor care trebuia cîștigat. Mulți revoluționari s-au transformat, astfel, în abili oameni politici și diplomați.
încercarea emigrației românești – mai ales a pașoptiștilor – de a participa, cu arma în mînă, la războiul Crimeii a eșuat din cauza disensiunilor din sînul emigrației și a ezitărilor Porții Otomane, dar succesul lor a fost deplin în plan diplomatic. Din acest motiv, pașoptiștii au pus Europa în fața „faptului împlinit”, profitînd și de amorțeala marilor puteri conservatoare – Turcia și Rusia – care au deschis drumul către înfăptuirea României moderne. Favorizată de aceste împrejurări externe prielnice, constituirea statului național român a fost un merit al fruntașilor națiunii române. Vreau să amintesc în acest sens activitatea lui Ion Brătianu, Nicolae Golescu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu și a altor iluștri politicieni care au fost ambasadori ai românilor, explicîndu-le cercurilor conducătoare ale țărilor apusene apropiata realizare a Unirii. Ion Brătianu a fost un „șmecher necesar” – după cum aprecia istoricul Dan Berindei – care a știut să țină presiune asupra adversarilor Unirii, conservatorii, care simțeau că li se apropia finalul politic. Acesta a mai contribuit la fericita soluție a alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei – la 5 ianuarie, și al Țării Românești – la 24 ianuarie 1859.
Acum, după 148 de ani de la acel moment și cînd integrarea în U.E. s-a transformat din speranță în certitudine pentru o evoluție politică ascendentă și lipsită de „umbre”, așa cum pentru românii acelor vremuri formarea statului național român era o „plutire” spre o nouă civilizație și un nou destin, avem o extraordinară șansă de afirmare pe plan internațional. tribuit la fericita soluție a alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei – la 5 i

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!