Varietăți critice

Despre mediocritatea vicleană

Constantin CĂLIN

* „Scandalul biletelor” a declanșat, între altele, o adevărată întrecere exegetică. A fost interesant de văzut ce fel de „nas” au „analiștii” noștri, cine dintre ei are „olfactivitate” și cine e doar dresat să latre, cine e perspicace și cine se dumirește tîrziu, cine distinge esențialul și cine se încurcă în detalii. Urmărindu-i mi s-a confirmat selecția pe care o făcusem cu mult înainte. Cert, majoritatea aparțin categoriei a doua, așadar a celor care, năimiți fiind, se ipostaziază în „avocați” și mai tare încețoșează lucrurile decît le clarifică. Discuția pornind de la niște „bilete”, s-a pedalat pe analogia cu personajele lui Caragiale din „Scrisoarea pierdută” și „D-ale carnavalului”, procedeu cam facil și care împinge în derizoriu întreaga „afacere”. De altminteri, apropierile nu sînt atît de reușite pe cît par. De pildă, Elena Udrea # Zoe, comparație încercată la începutul discuțiilor de cineva. Amanta lui Tipătescu era o femeie fină, variată și nuanțată, ceea ce nu cred că se poate spune despre contemporana noastră. „în sănătatea coanii Joițichii! că e damă bună!”, strigă Cetățeanul turmentat. G. Călinescu i-a tălmăcit astfel îndemnul: „înnobilînd expresia prin latinizare, coana Joițica este deci o «domina bona»”, adică posedă „o însușire suavă, evocînd Spiritul”. Elena Udrea („coana Lenuța”, care va să zică) nu evocă decît atitudini de slujitoare a Venerei. Numai un chior îndrăgostit de ea poate să creadă că ar avea și Spirit. Blondă, e adevărat, dar deloc luminoasă și șarmantă. O privești și remarci pe chipul ei numai astuție, insolență și mediocritate. O vulpe, nu o hermină, ca să vorbesc în termeni de bestiar. Dacă ținem la exactitate, trebuie să recunoaștem că nici celelalte comparații (cu Mița Baston sau cu Agamiță Dandanache) nu întrunesc calitatea de a o defini complet și irefutabil. Elena Udrea are unele valențe comune cu toate aceste personaje, dar încurcătura se ivește cînd încerci s-o încadrezi într-o scenă sau alta. Cine e Trahanache, cine Cațavencu, cine Crăcănel? Corespondența lor cu personaje reale e mai greu de probat. Finalmente, constați că piesa în care s-a angajat să joace Madam secretar executiv al PD nu e o comedie, ci, dimpotrivă, o dramă. Tărăgănată mai multe zile și nopți la rînd, desfășurarea ei a produs numai indignare și dispreț. Un spectacol mizerabil, care ne-a lămurit cît de mici sînt „cei mari”, cît de ipocriți sînt cei ce se prezintă în campioni ai „Dreptății și Adevărului”, cît de murdari sînt cei pretinși „curați”, cît de proști sînt cei ce se cred deștepți. Un spectacol nevrozant și demoralizator, la care, din păcate, pe lîngă politicieni, au participat numeroși jurnaliști, cîțiva (patru, hai, cinci) în mod oportun, lucid, onest, restul ca marionete, cutre și frecători de mentă. Sînt inși pe care, dacă i-aș asculta mai mult de două minute ori i-aș citi, mi-ar fi o rușine teribilă pentru timpul pierdut. Falsa lor pricepere nu-i decît un mijloc de a acoperi mediocritatea vicleană a celor pe care îi slujesc. Tel maîtres tel valets!

* Dezgustul e inseparabil uneori de zîmbet. Zîmbetul mi l-a provocat strigătul „Jos masca, domnule Băsescu!” din (aproape) rechizitoriul pe care conservatorul Dan Voiculescu i l-a făcut „președintelui-jucător”. Un tînăr nu-mi va pricepe imediat reacția. Trebuie deci să spun că „Jos masca!” e o formulă care arată, mai curînd decît culoarea părului, vîrsta celui ce-o rostește. Ea a fost frecventă, timp de peste un deceniu, în anii ’50 – ’60, o „eră a demascărilor”, atît pe plan intern, cît și pe plan extern. O auzeai în ședințe, o citeai în titlul unor editoriale, o întîlneai în „brigăzile de agitație”. Era expresia supremei revolte față de „dușman” și a certitudinii că l-ai pus în situația de a se recunoaște învins. De obicei era articulată energic, chiar violent. Acum e rară: am întîlnit-o totuși recent la un colaborator al „Flacării lui Adrian Păunescu”, d-l Dan Bîrlădeanu, autorul unui serial cu titlul „Jos masca de pe MASCA” (teatrul cu acest nume). „Jos masca!” – se poate afirma – a caracterizat o epocă hotărîtă, de certitudini maniheiste, nedreaptă în destule cazuri. Azi în locul „demascărilor” se practică „dezvăluirile” (neapărat „senzaționale”): primele erau brutale, categorice, atrăgeau atenția asupra chipului (caracterului) unei persoane, celelalte sînt mai delicate, dar mai ambigui. Efectele lor, de asemenea, diferă. O „demascare” îl imobiliza, ca sub un proiector, pe cel „demascat”, în schimb, „dezvăluirile” îi lasă o marjă de libertate. Nu mai adaug că, parțiale, superficiale, acestea se uită repede. Dan Voiculescu (care, fără a fi pamfletar, i-a găsit fostului primar al Capitalei una din cele mai exacte porecle, aia cu „maidanezul”) a vorbit – îmi dau seama – din rărunchi, în limba cea mai bine cunoscută lui, cu satisfacția că a pipăit un adevăr important. Cum am spus însă, prea multa jubilație (să fi fost, oare, și prematură?) din strigătul său („Jos masca, domnule Băsescu!”) m-a făcut să zîmbesc și, iată, să plonjez în amintiri. Nu cele mai fericite. era o femeie

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!