Recurs la istorie

„Raportul confidențial”

* Protectorii românilor n-au respectat cererile – și nici drepturile protejaților – solicitate în anul 1857

în Arhivele Statului Napoli este păstrat „Raportul confidențial”, întocmit la București în ziua de 18 aprilie 1858 de către Emil Richtoffen – consulul Prusiei la Iași, fost membru în Comisia de Informare a supraabuzurilor săvîrșite de caimacamul Vogoride împotriva unioniștilor, precum și al celei care a întocmit „Raportul General al Comisiei Congresului de la Paris” cu privire la cererile românilor formulate în timpul lucrărilor Divanurilor ad-hoc desfășurate la București și la Iași în septembrie – decembrie 1857.
Din capul locului, diplomatul Prusiei a subliniat buna colaborare cu reprezentanții Franței, Rusiei și cel al Sardiniei în privința întocmirii documentului semnat la București în 18 aprilie 1858 de către împuterniciții celor șapte puteri declarate de Congresul de la Paris drept protectoare și garante asupra Principatelor Române și organizării lor viitoare.
Documentul, adresat baronului Manteuffel, a precizat că diplomatul – pe întregul său „sejur” în Principatele Române a fost preocupat să cunoască voința și drepturile românilor de a trăi uniți într-un stat liber și democrat, maniera în care „Raportul general” a cuprins „dorințele” exprimate de această națiune pe parcursul lucrărilor adunărilor desfășurate la București și Iași în lunile septembrie – decembrie 1857. Autorul „Raportului confidențial” nu putea să treacă cu vederea faptul că reprezentanții românilor prezenți la lucrările „acestor adunări” s-au exprimat „în mod identic cu privire la organizarea politică viitoare a Principatelor Române”. Unirea a fost strigătul cel mai auzit și răsunător al tuturor participanților la adunările respective. Această unitate de voință a românilor era consecința „directă și naturală a vicisitudinilor prin care au trecut Principatele și locuitorii lor”. „Hospodoratul” – proclamat prin Regulamentele organice -, n-a funcționat absolut deloc, deși a fost însoțit de unele garanții. Aceasta a dus la pierderea întregului prestigiu moral și juridic al instituției respective. Acesta a fost condamnat în unanimitate de reprezentanții adunărilor respective. Dacă o astfel de instituție urma să fie păstrată pe viitor, aceasta va provoca complicații și situații imprevizibile pentru poporul român, deoarece viciile acesteia erau considerate ca „iremediabile”. Condamnarea instituției a fost unanimă și generală.
Pentru înlăturarea acestui „rău”, țările române au solicitat „un prinț străin”, pentru a fi asigurat dreptul în privința „principiului stabilității” guvernamentale și al conducerii democratice în folosul acestei națiuni, care trebuie să aibe la bază „respectul integral al autonomiei naționale și pe cel al suzeranității naționale”.
Reprezentanții Porții și cei ai imperiului condus de Habsburgi s-au străduit să redea formulări iluzorii în privința acestor drepturi și principii recunoscute și aplicate în statele Europei. Aceștia erau preocupați numai de satisfacerea lăcomiei, a „cupidității” unor oameni politici din cele două state, să provoace complicații și crize în detrimentul dezvoltării progresive a societății românești și chiar al celei otomane și din imperiul austriac.
Solicitările românilor au fost reale. Prin acestea, ei au dorit satisfacerea în mod deschis, prompt și practic a necesităților: stabilitate guvernamentală, înlăturarea tuturor factorilor care stăteau în calea unității lor naționale, a autonomiei și independenței statale, a progresului economic, social, politic, cultural, juridic, militar, religios. Toate acestea au fost apreciate drept „simbolul regenerării naționale” a întregii societăți românești.
Ceea ce au dorit românii în 1848 și după acesta a fost ameliorarea stării lor materiale și spirituale prin reforme asigurate, realizate și protejate de instituții naționale și democrate. Cerințele tinerilor și vîrstnicilor revoluționari ieșiți pe străzile și în piețele unor orașe din România, în decembrie 1989, nu s-au deosebit aproape deloc de cele ale generației revoluționare din 1848, realizatoarea României unite, independente și cuprinzătoare a mai tot neamului românesc în granițele sale naturale și firești. Spre deosebire de pretinșii „conducători revoluționari” din urmă cu 17 ani, democrații generațiilor din 1848, 1859, 1877, 1918 au fost călăuziți de principiul: „Nici un bun în casa mea prin mijloace oneroase”. (prof. dr. Dumitru ZAHARIA)brie – decembrie 1857.
Din capul locului, diplomatul Prusiei a subliniat buna colaborare cu reprezentanții Fra

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!