Vorbe cu cîntec

Hazul de necaz și vorbitul în dodii!

Calistrat COSTIN

* „Face haz de necaz”! – românul e mare specialist în această „materie”; modul acesta de a trata „starea de fapt” denotă o imensă lehamite de toate cîte se întîmplă în jurul bietului om; în loc să-njure ceea ce este neconform sau contra „naturii”, românul (născut și nu făcut!) o dă pe glumă, șuguiește, o ia în ușor (vorba franțuzului ăluia), trece cu vederea (în cîte-o paranteză mai zice, a sudalmă, „dă-i dracului”!). Așa se face că în țara lui Eminescu, răii și famenii, hoții, tîlharii și panglicarii, escrocii și mincinoșii, porcii, nărăviții și fățarnicii scapă de rigorile legii (nu luăm aici în calcul eventualitatea cînd legea este ea însăși „slujită” de tribunalul nelegiuiților). Se poate lesne observa că cel care face „haz de necaz” este, în fond, un om trist, bătut de soartă, dezgustat, blazat, lehămetuit și – lucru grav, descurajant – fără de speranță în șansa că lucrurile se vor îndrepta (că, de exemplu, corupții ar putea fi vreodată descoperiți, pedepsiți și puși după gratii; că, alt exemplu, situația pensionarilor se va ameliora cumva; că…că…că…). Cînd același român nu mai e dispus să facă „haz de necaz” („românul”, adică poporul român…), se întîmplă, din cînd în cînd (vorba lui Coșbuc: „cînd nu vom mai putea răbda…”) cîte o răscoală, o revoluție, o lovitură de stat, o „explozie” (că „mămăliga”, pînă la urmă e-n stare să explodeze!)

* „Fă bine ca să-ți auzi rău”! – zicerea seamănă cu alea, tot tipic românești: de vrei să-ți faci un dușman dintr-un semen de-al tău, fă-i un bine; sau: ajută-l pe unul la nevoie ca să-ți dea el în cap după aceea; sau: fă șagă cu cel nebun ca să aibă cine-ți sări în cale cu toporul la bătaie; sau, un superlativ locuțional: „facerea de bine e …vai de mama”! Doamne, și ce limpezi sînt cele zece porunci din „cartea cărților”! Cu adevărat că lumea a fost plămădită anapoda, din greșeală, într-un moment mai puțin inspirat al „marelui anonim”!… Pe cînd o „lege a lustrației” pentru răi, măgari”, „porci”, hoți, ingrați, perverși, bețivi, căpcăuni, maniaci, „cîini”, mișei, nelegiuiți, netrebnici, mîrșavi, ticăloși, borfași, ipocriți, șarlatani, trișori, „boi în post mare”?!

* O zicală foarte la modă: „A avea un dinte împotriva cuiva” – perfect valabilă între politicieni și nu numai! Păi, cîți dinți are cutare „X” de la „liber-schimbiști” împotriva lui nenea „Y” de la …”neliber-schimbiști”, cred că ar însuma o dantură dublă, adică s-ar mînca între ei precum turbații! Tot astfel, domnii și doamnele în chestie, nu-și vorbesc aidoma oamenilor normali, ci își „șuieră printre dinți”, scuipîndu-și de la obraz cuvintele cele mai potrivite (boule, tîmpitule, tontule, vacă ș.a.m.d.) doar-doar se vor face astfel bine înțeleși!

* S-au înmulțit concetățenii care vorbesc „în dodii”! De regulă, responsabili cu „dodiile” erau în vechime (dar și mai încoace) poeții, scriitorii, moraliștii, artiștii, „păsăreasca” acestora făcînd deliciul amatorilor de sare și piper! Mai nou, „în dodii” se exprimă drăgălașii noștri „demnitari” (miniștri, parlamentari, mulțimea prezidenților – de „consilii” și „bresle” pînă sus, sus de tot!), că „alegătorii” nu prea mai pricep ce vor dumnealor „unșii” care la alb zic negru, la nebun zic normal, la lup zic miel și alte asemenea „licențe” de năucit electoratul (care a cam început să-și ieie țara în cap de-atîta pălăvrăgeală în dodii!).

* Expresii ce devin pe zi ce trece demodate sau anacronice: „a lucra pe față”, „a face un act de dreptate”, „cu dare de mînă”, „a despărți apele de uscat”, „a-și deschide sufletul”, „a crede pe cineva pe cuvînt”, „cuvînt de onoare”, „făgăduiește numai ce poți da”… și cîte și mai cîte sintagme vechi și înțelepte au ajuns în desuetudine grație „noii ordini economice și politice”… Helvetica-R -njure ceea ce este neconform sau contra „naturii”, românul (născut și nu făcut!) o dă pe glumă, șuguiește, o

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!