Un taxi numit „dorință”

Eugen VERMAN

De ce ți-e frică, nu scapi! Cu doi ani în urmă coborîsem, spre ziuă, dintr-un tren și, nedormit, am intenționat să iau un taxi să mă ducă acasă. Nu, nu m-a luat, taximetrisul spunînd că nu-i de nasul lui să mă ducă numai pînă în piața centrală – în zona aceasta locuiesc -, el e obișnuit să facă drumuri mult mai lungi… Zilele trecute, sosind în oraș cu un autocar, cu multele bagaje pe care le aveam – două genți pline și grele, între altele un monitor pentru calculatorul meu – mi-am zis că nici nu pot ajunge cu ele, cu bagajele, adică, fără taxi. Călătorisem nu mai puțin de opt ore, din Constanța la Bacău, iar cînd, la autogară, am văzut un taxi, inima mi-a bătut mai puternic, între bucurie și mare îndoială, bucurie că aici, uite, domnule, așteaptă un taxi, și îndoială gîndindu-mă la întîmplarea pe care v-am spus-o, mă ia sau nu mă ia? Am lăsat, deci, soția lîngă bagaje și m-am îndreptat spre taxi. Mașină galbenă, număr încurajator – BC 01 LEX. Probabil, mă încurajam eu, taximetristul știe că LEX înseamnă Lege, în Latină, iar unde-i lege nu-i tocmeală. M-a privit zîmbind – un ins de statură mijlocie, poate ceva mai scurt, cu fața chiar plăcută – și, la rugămintea mea și la cuvintele mele încurajatoare precum că-i dau cincizeci de mii numai pînă în piața centrală, adică preț de trei minute, poate și mai puțin, a dat negativ din cap: cred că nu știi pe ce lume trăiești…! Așa mi-a zis. Mi-a căzut cerul în cap. M-am simțit umilit și neputincios ca în fața unei vijelii cumplite. Da, am fost și am rămas un aerian. Eu, care tot timpul cred că omul e bun de la natură…! Ce-ar spune, oare, părintele Malthus? Dar însuși Darwin…? Acum, cînd scriu, umerii și mîinile și spatele abia le simt. N-am avut încotro: am cărat bagajele acelea pînă acasă încît, nu o dată, mi-a venit ideea fatală de a le lăsa în mijlocul drumului.
Da, taximetriștii au propriile lor legi. Și, desigur, interese. Chestia cu respectul față de solicitări rămîne pentru moraliști. Morala, pentru unii – nu zic toți – taximetriști e o chestiune absolut străină. La urma- urmei, sîntem în România… și am rămas un aerian. Eu, care tot

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!