PUR ȘI SIMPLU

Ciudățenii

Valeriu TRAIAN

S-au scurs peste 17 ani de la dramaticele evenimente din iunie 1990, cînd Capitala a fost evadată de forțele gregare, dezlănțuite barbar asupra societății românești aflată în chinurile facerii plăpîndei democrații, fie și originale – cum a fost numită de unul dintre actanți. Că s-a scurs timpul, nu-i de mirare! Pe noi ne obosesc pînă la astenie alte mirări. Una ar fi că nici pînă azi nu se știe cine s-a făcut vinovat de dramatica bastoniadă ce s-a abătut asupra unor categorii de intelectuali, asupra Poliției, Guvernului, a Parlamentului și a unor sedii de partid, care – ca și în cazul Televiziunii Române, unică pe atunci, au fost răvășite, adică distruse, prădate, batjocorite. Hoardele de subpămînteni au acționat organizat și productiv. Nici convocarea lor de la locurile de muncă, nici organizarea călătoriei lor spre destinație, transportul cu garnituri de tren speciale avînd cale liberă pe tot traseul – din Valea Jiului, prin Craiova, pînă la București -, nici „mișcarea” lor nestingherită în acțiunea criminală ce o executau, n-a fost, cum se spune, fără voie de la Poliție.
în fruntea statului era CPUN-ul lui Ion Iliescu, emanatul Revoluției, cum i-a plăcut să se definească; în fruntea Guvernului era Petre Roman, alt emanat, acesta acționa în strînsă armonie cu președintele, în fruntea Ministerului Transportului era, dacă nu ne înșeală pe noi memoria, un fost vajnic om al mării, cel care, dintr-un condei, a trimis flota comercială a României de-a dreptul în Triunghiul Bermudelor, că nici pînă azi nu i s-a mai dat de urmă, Ministrul Internelor era generalul Chițac, frate de cruce cu un alt general care a jucat rolul de revoluționar într-un picior, celălalt fiind în rezervă, adică în gips.
Dintre toate obiectivele atacate, Parlamentul a fost salvat de intervenția curajoasă, civică, demnă și oportună politic a lordului senior Ion Rațiu. Tonul sfătos, părintesc, accentul britanic al apelativului „Măi, copii!” parcă i-a fermecat și i-a adus pe mineri cu picioarele pe pămînt, le-a deschis ochii și, pentru cîteva momente, credem că au resimțit fiorul vinovăției cumplitei lor misiuni. După ce lucrurile s-au potolit, a intrat în scenă Ion Iliescu, cel care cu clișee tipice ale cuvîntărilor de 1 Mai, 23 August sau 7 Noiembrie, a făcut elogiul misiunii minerilor, i-a felicitat, le-a mulțumit și le-a dat bani de drum pentru cale întoarsă.
De atunci, această mineriadă a intrat sub jurisdicția procuraturii civile și militare. Procurorii sînt plătiți cu lefuri uriașe, dar nu sînt încă în măsură să se pronunțe asupra vinovățiilor. Lucrurile sînt clare ca lumina unei zile de plajă. Degetele arătătoare ale unei întregi națiuni sînt îndreptate către cei vinovați, dar Justiția, oarbă după cum o știm, refuză să se pronunțe. Pînă cînd poporul acesta o să tot fie prostit și mințit în față că Justiția nu-i sub comandă politică? Avem o listă lungă cu injustiții ale Justiției: de la cum se legalizează formațiunile politice, cum se validează alegerile, cum se combate corupția, despre cum s-au făcut retrocedările conform Legii 10/2001, cum se fac privatizările și cîte altele!
Dar, despre unele dintre acestea ne rezervăm dreptul de a reveni, pentru că procesul mineriadei nu-i singura ciudățenie a Justiției române.le avînd cale liberă pe tot t

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!