Capra vecinului

Eugen VERMAN

Se spune că, venind odată pe pământ, Dumnezei și Sfântul Petru voiră să vadă ce mai fac oamenii și ce dorințe mai au. Se duseră, mai întîi, la americani, și-l întrebară pe John cam ce ar dori să mai aibă. ” Doamne, zise acesta, Cody are elicopter. Tare aș vrea să am și eu…” Și nu tremină bine de spus… Apoi, se duseră la nemți. „Fritz, tu ce ai vrea să ai?” ” Doamne, Rudy are un Mercedes nou-nouț. Tare aș vrea să am și eu… ” Și nu termnă bine de spus… în sfîrșit, ajunseră și pe meleagurile mioritice. „Ioane, tu ce ai vrea să ai…? ” Doamne, mi-a murit capra și tare aș vrea să moară și capra lui Vasile… ” Sînt, aproape sigur, că știați povestea asta. Povestea caprei vecinului. De fapt, e emblematică pentru noi. Ne definește, într-un anume fel. M-am reîntîlnit, ieri, cu amicul Culiță Muraru. Vă spuneam, undeva, că mi-a fost coleg de clasă de liceu, apoi, toată viața, pînă la pensionare, a muncit ca ceferist, ” a doua armată „, cum zice el. Iar, dacă-i vorba de prima lui armată, aceasta a fost la DGRS, altfel spus, a făcut armata ” la muncă „, batalioanele unde erau înrolați foștii fii de chiaburi, preoți, moșieri și ai altor ” dușmani ai poporului „, cum erau, pe nedrept, considerați acei oameni, imediat după decembrie 1947… A fost greu, a muncit la lopată „de i-au sărit ochii „, cum îmi spune, tot el, rîzînd, deoarece simțul umorului nu l-a părăsit niciodată. De fapt, Culiță Muraru a fost și a rămas un hîtru… Deci, ce-mi povestește el chiar ieri dimineață : „Omule, ce lume avem noi în țara asta… ! Știi, eu am făcut armata la muncă și, într-un gest reparatoriu, după revoluția din 1989, a fost votată o lege prin care, pentru anii aceia, ne bucurăm de niște drepturi speciale, inclusiv de o pensie specială… Chiar zilele trecute, nevasta unui fost coleg de la CFR m-a întrebat ce pensie am, și eu, sincer cum mă știi, i-am zis și de banii aceia pe care-i iau lunar. S-o fi văzut cum s-a înroșit și, supărată foc, s-a răstit la mine, că ce am făcut eu în plus față de Cornel, bărbatul ei, că iau niște bani fără nici un drept… ?” Aici se opri preț de o clipă, mă privi cu subînțeles și conchise: „Normal, putea să-mi spună că ar trebui și Cornel al ei să ajungă la nivelul pensiei mele, dar ea, ca tot românul – să moară capra vecinului…” După ce ne-am despărțit, mi-am amintit că și în Canada, întrebîndu-l odată, pe Horea Folosea, care fusese în conducerea comunității românești, despre starea de spirit a conaționalilor noștri, acesta mi-a dat cam același răspuns: „Domnule, din păcate, ai noștri se cam mânâncă unii pe alții, în loc să se ajute… E un blestem pe care-l purtăm din generație în generație… Știi, capra vecinului…”mânești, despre starea de spirit a conaționalilor noștri, acesta mi-a dat cam același răspuns: „Domnule, din păcate,

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!