MIEZUL ȘI ESENȚA

Ridicolul sublim!

Mihai BUZNEA

Un fals veritabil nu se comite sub pseudonim, încerca să ne convingă, cîndva, regretatul eseist oneștean Mihai Pauliuc. Mi-am amintit de această cugetare citind textul primit ieri dimineață, prin e-mail, de la un binecunoscut parlamentar băcăuan care participase – ca orice „om de bine”, la inaugurarea anului școlar într-una din comunele județului. Un mini-eseu abundînd în imagini optimiste și expresii colorate din care răzbătea chipul îmbujorat de emoție și de gînduri mari al demnitarului nostru care ținuse să ia pulsul școlii la fața locului. Vorbe mari, frumoase, dar destul de goale. Nimic concret: ce s-a dat, ce s-a făcut, ce se mai așteaptă încă… Doar figuri de stil. Și mi-am amintit de discursurile rostite cîndva de oficialii comuniști, cu aceleași prilejuri triumfaliste, cînd totul era perfect, era sublim, dar lipsea cu desăvîrșire. Acum, deși trăim alte timpuri, încă ne aflăm sub zodia acelorași năravuri care, iată, sînt păstrate la mare preț: a vorbi fără a spune ceva. Din dorința de a sta în față și a te face remarcat. Pentru ca, apoi, să le spui și altora cît de activ și cît de bine intenționat ești vizavi de așteptările supușilor. Pe undeva, faptul seamănă cu ceea ce am putea numi maladia servilismului; o maladie care a proliferat ani de-a rîndul și a fost adusă la rangul de virtute de către politrucii comuniști. Iată și-un exempu ce nu are nevoie de alte comentarii: la o plenară de partid, unul dintre activiști își nota de zor spusele primului-secretar, sorbindu-le ca pe un aer tămăduitor și dătător de certitutini. Parcă știam că tu i-ai scris cuvîntul?!, îl abordează vecinul de scaun, coleg de birou; de ce atîta sîrg, cînd știi ce va să urmeze, doar sunt ideile tale?! Așa-i, îi răspunde zelosul activist, da’ dacă la sfîrșit ne cere notițele și eu nu am ce să-i arăt o bulinăresc rău de tot!…
Sigur, nevoia de a te scoate singur în față e, pînă la urmă, omenească. Nu puțini au fost cei care m-au solicitat să scriu ceva despre ei, de rău sau de bine, nu conta, doar pentru a auzi și alții de ei. Sau care, la onomastice, aniversări și zile de naștere își plăteau anunțuri de „mică publicitate” în ziarul local, semnîndu-le „în numele colectivului…”. Așa că relatarea despre propria participare la un eveniment sau altul, monden sau oficial, nu mi se pare deloc obscenă. Cel mult, poate fi ridicolă…eu nu am ce să-i arăt o

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!