QUO VADIS?

Etica utilitaristă

• John Stuart Mill și morala utilitaristă (1)

Ștefan MUNTEANU

în „Colecția cărților de seamă”, un grup de traducători, format din Mădălina Băieții, Raluca Tirin, Alexandra Jipa, Cosmina Benzovsky și Andrei Vasilescu, sub îndrumarea lui Valentin Mureșan, a oferit cititorilor, pentru prima dată în limba română, lucrarea „Eseuri etice” (apărută în Editura „Paleida” București) a cunoscutului gînditor englez John Stuart Mill. Tot Valentin Mureșan este cel care semnează un interesant „Cuvînt înainte”, de mare folosință pentru înțelegerea trăsăturilor de personalitate și a operei gînditorului care „se bucură de renumele de a fi cel mai important filosof britanic al secolului al nouăsprezecelea”.
John Stuart Mill (1806 – 1873), o personalitate foarte complexă, în volumul „Autobiografie” (1873) face următoarea însemnare: „Din vara lui 1821, cînd l-am citit pentru prima oară pe Bentham, și în special odată cu editarea revistei „Westminster Review”, am avut ceea ce s-ar putea numi pe drept cuvînt un țel de viață: acela de a fi un reformator al lumii. Concepția mea cu privire la propria-mi fericire a fost complet identificată cu acest țel”. Desigur că ar fi nedrept să spunem că a reușit să reformeze lumea. De unde consecința că nu a fost tocmai fericit. în schimb, a reușit să rămînă în conștiința generațiilor care i-au urmat prin speculații interesante cu privire la fericire. Altfel spus, componenta operei sale care a rămas valabilă pînă în prezent ține de domeniul filosofiei practice, cu aplicabilitate în economie, în politică ori în morală.
Studiindu-l pe Bentham, J. S. Mill a conștientizat posibilitatea existenței unui principiu unificator al tuturor cunoștințelor practice ale timpului, respectiv cunoștințele politice, juridice și morale. Este vorba de ceea ce el numește „principiul utilității” sau „principiul celei mai mari fericiri”. în acest sens, în eseul „Bentham”, redactat în anul 1838, notează: „Faptul că moralitatea acțiunilor depinde de consecințele pe care ele tind să le producă este doctrina persoanelor raționale din toate școlile; faptul că felul bun sau rău de a fi al acelor consecințe e măsurat doar prin plăcere și durere e toată doctrina școlii utilității și e ceva specific ei”. Trebuie remarcat însă că utilitarismul lui Mill diferă de cel al lui Bentham, sub cel puțin două aspecte esențiale. Mai întîi, întrucît spre deosebire de Bentham, care avea în vedere doar cantitatea plăcerilor, Mill insista, în aceeași măsură, și asupra calității acestora. Apoi, deosebirea vine de la faptul că în timp ce Bentham promovează un utilitarism egoist, care neglijează diferența între fericirea personală și binele public, Mill propune un utilitarism altruist, care nu mai identifică fericirea individului cu interesele comunității. Cu alte cuvinte, Mill s-a impus ca reprezentantul unui utilitarism hedonist, dar într-o formă mai rafinată și mai lucidă decît cea pe care a întîlnit-o la Jeremy Bentham.
în principala sa lucrare de filozofie morală, „Utilitarismul”, publicată în 1861, John Stuart Mill explică și argumentează teza potrivit căreia promovarea fericirii generale este criteriul acțiunii drepte din punct de vedere moral. Inevitabil, pentru a-și construi argumentația trebuia să se raporteze la doctrina morală kantiană. Astfel că deși aproba universalizarea maximelor cerute de imperativul categoric, respinge fundamentarea dată de Kant. în timp ce la Kant legile erau doar un mijloc, un cadru care stabilea libertatea voinței celui care acționează, Mill, cum spune Ferdinand Fellmann în „Istoria filosofiei în secolul al XIX-lea” (Editura ALL Educațional, 2000, „formulează o concepție a imperativului categoric ca pe o apreciere a consecințelor pe care acțiunile noastre le au pentru toți semenii noștri. Pentru a garanta fericirea celui mai mare număr de oameni, etica utilitaristă consideră că sarcina sa este de a determina limitele pe care fiecare în parte trebuie să și le pună în urmărirea propriilor scopuri”. Astfel, cel puțin sub aspect formal, utilitariștii susțin că sintagma „fericire generală” desemnează starea unei societăți ce acordă membrilor săi atîta libertate cît au nevoie, în așa fel încît fiecare să își fixeze scopuri proprii care să poată fi realizate pe căi acceptabile social. De unde rezultă că, potrivit doctrinei utilitariste, fericirea se confundă cu utilitatea.folosință pentru înțelegerea trăsăturilor de personalitate și a operei gînditorului care

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!