MICILE BUCURII

Tributul succesului

Violeta SAVU

Cîți dintre noi n-am avut sentimentul zădărniciei la sfîrșitul unui examen greu, pregătit îndelung, care ți-a „mușcat” din timpul pe care ai fi vrut să-l împarți cu prietenii sau să-l consumi urmărind un film bun ori citind o carte doar din plăcere? Îmi aduc aminte că fiind studentă îmi imaginam că îndată ce voi afla rezultatele de la licență voi arunca dintr-o zvîcnitură, în bătaia vîntului, toate foile de la cursuri și voi albi asfaltul din fața Universității. Așa îmi închipuiam detensionarea, trăirea unei reușite profesionale. Bineînțeles că nu a fost așa, în loc de exuberanța ce-o așteptam atunci am fost doborîtă de un sentiment de apatie. Alte întîmplări mult mai mărunte, venite pe neașteptate, în schimb, mi-au umplut sufletul de bucurie. Dintr-un interviu pe care l-a acordat Nora Iuga revistei „România literară” trag concluzia că și poeta simte și gîndește într-un mod asemănător. Așa reiese din rîndurile în care își mărturisește crezul poetic, în care descrie cum e viața ei acum, după ce a primit în primăvară, în luna mai, una din cele mai „prestigioase distincții acordate de Academia pentru Limbă și Poezie de la Darmstadt, Premiul Friedrich Gundolf”. Scriitoarea despre care se spune în mediile literare că este „pasibilă” de Premiul Nobel, are acea modestie și noblețe întîlnite în ceea ce îi privește pe autorii de cărți, numai la talentele autentice. La acei oameni care îți umplu sufletul de bucurie doar pentru că s-a întîmplat să-i întîlnești. Dar ce spune Nora Iuga după succesul repurtat la Darmstadt, în Gemania?! „După un asemenea succes, am ajuns la concluzia că o imensă bucurie înghite bucuriile mici”.
Da, micile bucurii de multe ori ne înseninează mai mult decît marile dorințe împlinite. Și ca să-l parafrazez un pic pe Ion Creangă, mărturisesc că nu știu pe voi ce anume vă încîntă mai mult, dar eu mă înveselesc spre exemplu… cînd mergînd pe stradă, în arșița verii, deodată o buburuză venită din senin mi se așează în căușul palmei; mă bucur de succesul unui prieten, de zîmbetul unui trecător necunoscut; de rîsul zglobiu al unui copil; sînt uimită că deși plouă și afară e mîzgă, pisicuța neagră ce locuiește undeva în spatele blocului, are „șosetele” albe și blana îi strălucește de spui că e pisică de rasă; și iarăși mă bucură un fir de iarbă care a învins asfaltul sau… un dar mic de la un prieten, poate fi un baton de ciocolată sau o floricică, o invitație la teatru sau la un concert…
Și cred în spusele poetei Nora Iuga, o înțeleg atît de bine cînd afirmă: „M-am bucurat de toate fleacurile și aveam impresia că zilnic primesc daruri. În urma acestei bucurii imense, însă, nu mai observ bucuriile mici, nu mă mai pot bucura de ele… E o pierdere înspăimîntătoare!”. în spatele blocului, are „șos

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!