Constantin CĂLIN
Proverbul „Omul potrivit la locul potrivit” se aplică rar și în televiziune, de aceea atunci cînd totuși îl vezi ilustrat de cineva, impreasia e reconfortantă. Unul dintre cei care, cel puțin mie, mi-o dau e Ion Besoiu, prezentatorul emisiunii „Debut 50 plus” (TVR1). „Desfășurătorul” acesteia nu-l solicită prea mult (șase scurte intrări și tot atîtea dialoguri cu concurenții), dar felul său firesc și manierat de a fi cucerește. Între el și concurenți se stabilește imediat un dublu acord: de vîrstă și profesionalism. E cordial, colegial și, unde se potrivește, paternal; vorbește ca un înțelept, calm, și, cînd trebuie, cu umor. La „Debut 50 plus” vin amatori, o categorie ignorată, deși numeroasă, care simt nevoia să se exprime artistic. Unii au fost (ori sînt) țărani, lăcătuși, contabili, laboranți etc. S-au uitat la televizor sau au ascultat la radio și li s-a părut că ar putea cînta și ei la fel: muzică populară ori muzică ușoară. Nu-i obligă nimeni să se înscrie la un asemenea concurs, care le dă numai iluzia unei „lansări” și a unei viitoare „cariere”, și totuși o fac, riscînd uneori să fie nițel caraghioși sau priviți cu compătimire. Cîțiva sînt realmente buni, încît gratulările prezentatorului nu sună deloc fals. Și-apoi, emisiunea e echilibrată prin invitarea în spațiul ei a unor interpreți afirmați mai demult și rămași pe gustul publicului larg: un Ducu Berzi, un Jula (fără Miron), sau „doinitori” cunoscuți de la „Tezaur folcloric”. Însă cel pentru care „Debut 50 plus” merită văzută e, de fiecare dată, Ion Besoiu: un ton just, o gestică normală, o vorbă cumpănită. Distracția lui de a fi „de modă veche”, „nostalgic”: „Ei, azi nu mai știe nimeni să danseze boston (english waltz)”…
Ion Besoiu e un exemplu, nu un standard. Simplă, prestația sa e o lecție despre necesitatea de a fi firesc. Din păcate, puțini o urmează. Iată, duminică, la „Antena 1”, a început emisiunea „Batem palma” (care se vrea distractivă și educativă), animată de Dan Negru, figură de „meseriaș”, vioi, prompt în reacții, dar ) așa mi-a apărut și în „Competiția”) cam isteric: gesticulează mult, precipitat, smucit și (pentru că strigă mereu) are vocea ascuțită, „de cap”. El crede, probabil, că, procedînd așa, imprimă o desfășurare dramatică, un ritm dinamic, accelerat emisiunii. Se înșeală! Lumea sesizează imediat artificiul, excesul, lipsa de motivație psihologică. Ciudat e că nimeni, din cei care-l îndrumă scenic, nu-i sugerează că ar trebui să se pună de acord cu noua sa vîrstă, alta decît cea de la debut, adică (vorba sa) să mai lase naibii puștismele!
Ați observat, desigur, cît spațiu și timp se consumă cu fotbalul, atît la televiziune, cît și în ziare. Articole, interviuri și conferințe de presă înainte de meci; articole, interviuri și conferințe de presă după meci. Întîi promisiuni, zgîndăriri, provocări, apoi reproșuri, scuze, învinuiri. După trei zile sau după o săptămînă, aceleași declarații și refrene. Așa-numitele „derbiuri” (național, „moldav”, bucureștean etc) sînt adesea niște jocuri palide, cînd nu și de-a dreptul penibile, iar „revanșele” niște gîfîieli de impotenți, cărora nici dozele maxime de viagra financiară nu le deșteaptă vigoarea. E drept, stimulentele variază, cu toate astea, cele mai mici, pe care le primește X de la echipa Y (ori Y de la echipa X) pentru un singur meci, depășesc salariul anual al unui asistent universitar sau cercetător debutant. Mai devreme ori mai tîrziu sistemul actual de recompense va distruge ideea de joc, înrăindu-i pe unii, moleșindu-i pe alții. Fotbalul e frumos cînd îmbină lupta cu spectacolul, cînd mai importante decît prima de joc sînt ecourile (de-o zi, de două, de-o săptămînă, de-o lună) în public. Cîți, la noi, o fac (exclusiv) pentru acesta? Grație televiziunii, știm că sînt și campionate în care spectatorul nu e preocupat de astfel de gînduri, fiindcă jocul îl captivează de la un capăt la altul: Bundesliga, Primera Division, Premier League, nu însă și Seria A, unde se pot vedea destui marțafoi cu aere de mari vedete. Imposturile ies la iveală însă în meciurile din Cupa Campionilor sau Cupa UEFA!
Ca să mă despăgubesc de timpul pierdut cu vreun meci ce seamănă a „blat”, văd mai apoi cîteva filme documentare. De obicei, pe TVR2. Îmi place, atît ca idee cît și ca realizare, serialul „City Cabus” (Cu taxiul prin orașele lumii), de Michael Krass, un tînăr olandez curios și isteț, remarcabil ( ca să revin la aspectul care mă interesează) prin firesc. Taximetriștii lui sînt nu doar ghizi pricepuți, ci și prieteni de o săptămînă, care îl ajută să cunoască viața locală așa cum e pentru cei mai mulți. Ceea ce face Krass e un altfel de turism, mai puțin pretențios, fără hărți, fără pliante, fără trasee bătotorite, fără explicații savante. Olandezul descinde ici sau colo cu o „prejudecată” ( o imagine convențională) și vrea să verifice dacă ea corespunde adevărului. Ajunge, de pildă, la Roma (episodul antepenultimului din cele difuzate pînă acum). ” Trebuie să fii idiot ca să fii la Roma și să nu vezi monumentele Romei”, zice el. Văzîndu-le, evidențiază însă altceva: felul în care monumentele intră în biografia multor romani. O declarație de dragoste devine mai convingătoare, dacă fata e adusă într-un loc celebru. Aci se fac, apoi, de regulă, „foto esterni”, de după cununia religioasă, bune pentru albumul fiecărei noi familii. Roma e, descoperă reportul, un oraș murdar, dar în care se pune mare preț pe înfățișare. Mai ales bărbații, egoiști cînd e vorba de vestimentație. Garderoba unora e alcătuită din peste douăzeci de costume. La Casa Brioni (de modă), un singur costum costă circa trei mii de dolari. Cei care-l fac justifică prețul prin faptul că e lucrat cu dichis (pînă să-l termine, îl calcă de 184 de ori!). În Cape Town (penultimul episod din „City Cabs”), observă Krass din primul moment, viața e nesigură, dură. Taximetristul care îl aduce în centrul orașului îi mărturisește că poartă pistolul permanent cu el. Dar în ciuda complexității tranziției sud- africane, pot fi percepute ( și asta caută reporterul) semnele unui început de comunicare între albi, negri și asiatici (90% dintre musulmanii din Cape sînt de origine indoneziană). Ca exemplu e ales un club de jazz, unde asistența și cei care cîntă sînt atît albi cît și negri, lucru de neconceput cu un deceniu în urmă, pe vremea apartheidului. Uitată o noapte, datorită muzicii, angoasa revine iarăși la plecarea din oraș, cînd taxiul trece prin apropierea unui nyanga (ghettou). La Barcelona (episodul difuzat luni), Krass caută să vadă dacă într-adevăr există o mîndrie de a fi catalan și pînă unde merge aceasta. Și există! Catalunia se consideră motorul Spaniei, deținătoarea tuturor elementelor ce pot constitui un „specific național”, începînd cu meniurile „muy tipico” recomandate străinilor. În consecință, vrea mai multă autonomie în raporturile cu Madridul, capitala politică. Oraș activ, Barcelona e un loc în care (spre deosebire de Paris, o spune un francez stabilit aci)se poate munci și în care te poți odihni. Documentarul lui Krass mi-a dat invidia de a călători acolo. Rămîne să am cu ce.
Lasă un răspuns