Povestea spune că un țăran a vrut să-și dezvețe măgarul de a mai mînca, drept pentru care a început să-i reducă din tainul zilnic. Experimentul, cum l-am numi noi astăzi, s-a desfășurat cu succes, omul era bucuros nevoie-mare, ajunsese să-și hrănească animalulul cu numai două paie cînd urecheatul, bietul de el, și-a dat ochii peste cap, a horcăit odată și a căzut lat, mort iremediabil, spre disperarea săteanului, care multă vreme s-a jăluit în ograda rămasă fără prețiosul dobitoc: tocmai acu’ și-a găsit să se ducă, spurcatu’, cînd aproape că-l învățasem? Mînca-l-ar ciorile și i-ar albi oasele prin cele pustii! Tîlcul întîmplării cu pricina este mai actual decît ne-am putea închipui. Antrenamentul românului în materie de alimentație este unul perpetuu, iar performanțele la care a ajuns sînt de-a dreptul incredibile. O întîmplare căreia i-am fost protagonist nu cu mult timp în urmă mi-a confirmat presupunerile: mă deplasam cu mașina în interes de serviciu și, undeva, prin ținutul Zeletinului (supranumit Catanga românească) am făcut pană de cauciuc. În plin cîmp. Aproape pustiu. Șoferul s-a apucat de treabă, eu mi-am scos obișnuitul sandviș „de teren”. Cînd să înghit, mă simt fixat de niște ochi insistenți. Peste drum, doi puștani. Îmbucătura mi-a rămas în gît. Întreb: vă e foame, băieți, ați mîncat azi ceva? Da, nene, îmi răspund. Ce? Borș di fasoli. Și altceva? Prăjîtî… Prăjituri? Nu aud bine, dar mă surprinde alăturarea. De care? Nu, nene, fasoli prăjîtî cu mămăligî. Șoferul, mai de la „talpă”, rîde și mi-o întoarce: întrebații ce-i aia prăjitură, pun pariu că nu știu. Turta coaptă pe plită, la sărbători. Așa-i, măi? Da, nene. Tac și mă gîndesc la ce pot face părinții celor doi cu alocația pe-o lună. Icre țărănești pe mămăligă coaptă. Crește, la iarnă, ni se spune, venitul minim garantat, Guvernul are în intenție un program de măsuri sociale pentru categoriiile defavorizate. Peste trei milioane de români trăiesc sub pragul minim al sărăciei, alte cîteva milioane își cîrpesc zilele cine știe cum. Cu prăjîtî și cartofi fierți. Se amăgesc: carnea-i cancerigenă, are toxine, provoacă colesterol. La o parte cu ea. Vine frigul, gigacaloria a crescut ca o explozie, ne mănîncă tot din farfurie, iarna ne dă tîrcoale încă de pe acum, nu mai are răbdare. Facem noi găuri la curea. Să fie, că cine știe! Măcelarii cam șomează, țăranii țin la prețul legumelor și al fructelor, doar fasolea și mălaiul staționează. Tot e ceva. Se-anunță bancnota de un milion. Am mai prins-o și prin ’47, cu ea pe frunte se murea de foame.
Dar mergem înainte. Facem antrenament. Mîncăm pentru a trăi, nu trăim pentru a mînca. Un principiu sănătos pînă dai ochii peste cap, ca urecheatul din povestea cu țăranul. Apropo, citeam un studiu recent despre însușirile nemaipomenite ale paielor: nutritive, farmacopeice, combustibile. Utilizate în circuit și cu măsură, avem rezolvarea problemei – alimentație, medicație, încălzire. Vedeți ce simplu e? (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns