IUBIRI CELEBRE DE ALTĂDATĂ

Elena Lupescu „românca cu părul roșu”

Eugen ȘENDREA

București, luna mai 1927. Vînzătorii de ziare sînt pur și simplu asaltați:

– Mai aveți revista „Realitatea?”

– Cu regret, doamnă, am terminat-o de la prima oră a dimineții!

Ce doreau să citească așa de mult, bucureștenii? Nimic mai mult, decît „memoriile” celebrei Elena Lupescu, amanta nu mai puțin celebrului prinț Carol. Legătura dintre cei doi ajunsese motiv de bîrfă. Ca urmare, scriind aceste memorii, ea declara că va încerca să restabilească adevărul:

„Eu, Elena Lupescu, sînt socotită în lume drept o curtezană, ca multe altele, fără scrupule, o sirenă egoistă, pentru ale cărei mîngîieri un prinț de neam regesc, a renunțat la tronul său. Sînt arătată drept „acea evreică cu părul roșu, Magda Lupescu”, iar căminul nostru e numit „Vila misterioasă a unei iubiri neîngăduite”, în care se completează împotriva României. Intrigile acestea s-au urzit ani de-a rîndul. Încă din timpul căsătoriei organice a lui Carol cu Zizi Lambrino – o incursiune romantică de tinerețe, care s-a sfîrșit cu o căsătorie, deoarece Carol era prea cinstit și prea cavaler ca să facă altfel – el a fost hărțuit, amenințat, silit, terorizat și pus într-o situație insuportabilă pentru un om de o voință tare, impulsivă ca a sa și de un caracter rigid.

Cine era Elena Lupescu? „Sînt născută la București, scria ea la vîrsta de 28 de ani, tatăl meu fiind român și mama rusoiacă. Tatăl meu era chimist. Nu sîntem evrei și, dacă aș fi evreică, aș fi mîndră de aceasta. La vîrsta de 16 ani m-am căsătorit cu un ofițer român. Un timp scurt am trăit fericiți împreună, dar apoi mi-am dat seama că ale noastre caractere se deosebesc prea mult și gusturile diferă atît, încît o viață armonioasă era cu neputință. A venit însă războiul și preocupările personale au trebuit să fie lăsate la o parte, iar toți patru ne-am pus în slujba Patriei. Cînd s-a terminat războiul a rămas împreună cu părinții mei socotind că eu și bărbatul meu nu ne potrivim împreună, deși eram foarte buni prieteni și sîntem încă. M-am întîlnit pentru prima oară cu Prințul Carol, în casa administratorului de la una din moșiile Regelui. Într-o zi, tatăl meu m-a luat și pe mine la un ceai, unde prințul Carol, (pe atunci de 15 ani, iar eu 9, i-am oferit bomboane):

– De multă vreme am vrut să te cunosc, a spus dînsul. Ai un păr frumos!

Această intervenție bruscă și acest compliment copilăresc era caracteristic Prințului meu. Inima sa este atît de bună, dar nu știe totdeauna să se exprime. Cu toate acestea, complimentul mi-a plăcut mult, căci părul meu era una din vanitățile sale. M-a costat multă durere de cap. Am surîs tînărului prinț și dînsul m-a îmbiat să deschid cutia… Bietul băiat! Cum l-au judecat de greșit, și cîți nu-l judecă și astăzi greșit! Eu însă, mai mult, nu-l pot judeca altfel. Din întîlnirile ulterioare cu Carol am învățat foarte multe, deși uneori treceau luni și ani, cînd abia ne mai vedeam unul pe altul. Cu toate acestea, între noi exista prietenia și simțeam că eu îl înțeleg pe acest om… Vedeam sub maniera brutală, o inimă adevărată și un caracter ferm. Au trecut anii. Era pe la începutul anului 1925. Ne-am întîlnit la o recepție, în casa unui atașat al Legiunii Române, din Paris.

– Aș dori – a început Prințul, să reînoim vechea noastră prietenie, din zilele cînd eram în România.

Am observat că era foarte obosit și disperat, și n-am putut să-i rezist. Răspunsul meu a fost din adîncul sufletului fără alt gînd decît acela de a mi-l face prieten. I-am răspuns:

– Te aștept mîine în apartamentul meu.

Astfel au început a înmuguri în mine, sentimente noi pentru băiatul sfios de odinioară, care voia, cu de-a sila, să mă hrănească cu o bomboană. În ziua următoare, Prințul mi-a făcut o vizită, acasă la mine, și a fost cît se poate de corect cu mine, deși afectuos. Acum puteam să-l înțeleg mai bine. Femeile, în genere, nu pot să-l găsească pe Carol prea atrăgător. El nu are dibăcia pe care o au alții de a linguși și este prea sincer și brusc spre a fi un om de salon. Poporul își spune atunci „Iar s-a sălbăticit; nu poți pune nici un temei pe dînsul”. Lucru ce nu e adevărat… e generos, binevoitor, loial și patriot. Dragostea sa pentru mine e blîndă și lipsită de egoism. Dacă ar putea să divorțeze de soția sa, Prințesa Elena a Greciei, Carol m-ar lua în căsătorie la cea mai mică indicație a mea, că aceasta este datoria lui. Căsătoria lui Carol cu Zizi Lambrino a fost o greșeală a tinereții. Să fiu eu oare a doua femeie care să-l ducă la o greșeală identică? Nici nu mă pot gîndi la așa ceva. Nici un moment nu mi-a trecut prin gînd ideea unei căsătorii între noi. Nici o femeie n-ar trebui să judece pe alta, deoarece nimeni nu poate ști sau cunoaște ceea ce se găsește sub stratul de deasupra. Oare n-am suferit eu însă condamnarea societății, care poate n-ar fi atît de severă și îndîrjită împotriva mea, dacă ar cunoaște toate faptele și toate intrigile, care există îndărătul acestei afaceri? Sentimentele unuia față de altul au devenit și mai puternice și mai dulci, datorită tocmai acestor întristări și necazuri. Eram și eu supusa țării sale. Cunoșteam copilăria sa; respectul pe care-l avea față de părinți și de bunicii săi; cunoșteam pe mîndra lui mamă Regină Maria. O, dacă ar ști dînsa cît mi-e de scump în sufletul meu, binele și fericirea lui Carol! Dragostea noastră crește tot mai dulce. Nenorocirea ne legase laolaltă și ne-am cufundat într-un fel de fericire furtunoasă. Erau clipe cînd ne simțeam absolut singuri, într-o lume de viscole și de primejdii fantastice.

M-a ținut strîns legată de dînsul – și care femeie n-ar fi făcut-o dacă ar fi fost în locul meu? – căci îl iubeam și eu nu sînt o ipocrită, sau o puritană. Unirea noastră este o unire de dragoste. Eram însetați de dorința arzătoare de a ne izola, ca să fim numai amîndoi, doi inși care se iubeau într-adevăr și care voiau să se ascundă de ura și învălmășagul lumii. Un prieten ne-a considerat odată că eram în „luna de miere”. Am zîmbit cu amărăciune, gîndindu-mă la această caracterizare a timpului pe care îl petreceam în atîtea griji. Totuși noi aveam iubirea. Nimeni nu ne-o putea răpi. Voi încerca să zugrăvesc acum, în cuvinte, casa noastră „plină de păcate” și o zi din viața noastră „destrăbălată”.

Așa că, ea broda un șal, citea o carte științifică, învăța engleza, iar el, Carol, studia mecanica, pilotajul și construcția aeroplanelor. Cîteodată, „de dimineață”, mergeam călare la „Bois de Boulogne” și din cînd în cînd, jucam tenis. Bineînțeles, de obicei, aveam invitați la masă. Așa că viața noastră e atît de liniștită! Hotărît că nu sîntem fluturi sociali, eu nu mai mult decît Carol”. Probabil, spunea ea, că ați auzit lucruri grozave despre mine, dar eu nu cred că sînt chiar atît de groaznică. E natural ca o femeie, care nu e urîtă, să aibă prieteni și să iubească desfătarea. Toate acestea, însă, n-au ocupat un loc prea mare în viața mea, altminteri n-aș trăi viața închisă pe care o duc astăzi. Am evitat reclama, deși îmi place să fiu admirată și să apar îmbrăcată cu gust… Am obținut un premiu „cea mai bine îmbrăcată femeie”. Sînt cu totul nedibace pentru afaceri, lucru de care îmi pare rău. Cine știe, se apropie poate ziua cînd voi trebui să trăiesc independentă. Inevitabilă, trebuie să vie acea îngrozitoare separațiune de Carol. Desigur că nu mai gîndul la aceasta cauzează durere, dar trebuie să prevăd. Nu-mi pot băga capul în nisip, ca un struț, și nici să fiu oarbă la grijile prezente și la teama de viitor. Este vreo mirare că urmăriți de atîția dușmani, Carol și eu stăm unul lîngă altul, găsind mîngîierea în iubirea noastră? Lumea m-ar putea întreba că de ce nu-l părăsesc pe Carol și astfel să dezarmeze pe dușmani, dar armele lor? În primul rînd, pentru că-l iubesc. Îl iubesc atît de mult, încît sînt în stare să-mi sacrific iubirea mea, pentru a lui și desigur aș putea să-l părăsesc, dacă aș ști că aceasta e o soluție a situației sale. Dacă l-aș părăsi, s-ar răspîndi cele mai scandaloase maserțiuni. Aș fi înfățișată ca o femeie care „caută alte cuceriri” sau că am trecut în tabăra dușmanilor, ca spioană. Sau, dacă dînsul m-ar părăsi, imediat s-ar spune că „m-a părăsit pentru altă femeie” sau că „i-am periclitat viața fiindcă voiește să mă părăsească”. În timp ce scriu aceste rînduri, privirea mea se plimbă asupra darurilor sale – giuvaericale și iarăși giuvaericale; briliante în inele și brățări; un colier de perle; bracelete de diamante și safire, un pandatif de emerade – toate dăruite cu inima voioasă și dragoste. Ori de cîte ori îmi citește în ochi întrebarea: „N-ar fi mai bine să-l părăsesc?” îmi spune: „Cine se va îngriji de tine?” Desigur că nu există răspuns la aceasta. Trebuie să mă arăt întotdeauna într-o dispoziție bună, orice s-ar întîmpla și să mă silesc a lua lucrurile filozofic. Lumii nu-i plac oamenii triști. Astfel de oameni sînt numiți „posaci” și posacii n-au căutare, oricît ar fi cerul de întunecat, soarele poate să se ivească și să spargă, cu razele sale, nourii negri. Mă apropii de încheierea acestor memorii, scrise în mod nedibaci și pline de nepotriviri. Dacă printre ele am reușit să zugrăvesc pe Carol, Prințul României, ca pe un om de multe virtuți și calități alese, nu e lipsit de oarecare greșeli, în jurul căruia însă s-au țesut nenumărate intrigi, spre folosul dușmanilor, a cărui inimă, cu toate acestea, păstrează dragostea și spiritul de datorie, atunci aceste memorii și-au atins scopul lor.

În ceea ce mă privește, eu sînt pur și simplu Elena Lupescu, al cărei trecut e îngropat în România, al cărei prezent este, cu voința legată de soarta unui Prinț, exilat și nefericit și al cărei viitor este cu totul incert. Vai, aici nu pot să pătrund! Eu sînt „românca cu părul roșu” care-l iubește pe Carol. Și dacă s-ar putea înapoia în România, fără mine, eu aș putea fi sigură că dușmanii săi nu se vor răzbuna? Nu: locul meu este aici împreună cu el!

Și „memoriile” unui contemporan, Constantin Argentoiu: „Sosirea Duduiei (Elena Lupescu) în țară a fost înconjurată de mister. Din tot cît am putut să descurc am rămas convins că n-a adus-o regele; i-a adus-o altul.

Istoria ne învață că amestecul fustelor în politică e întotdeauna fatal cuiva, mai ales cînd sub fuste se învîrtește o tîrfă. Prezența d-nei Lupescu în bilanțurile noastre politice ne-a încurcat mai mult socotelile decît ni le-ar fi încurcat șapte ani de secetă”.