Remember

Un personaj de legendă

• 100 de ani de la nașterea filosofului PetreȚuțea

Din păcate, într-o foarte mică măsură și de către foarte puțini dintre noi se rememorează, în aceste zile, 100 de ani de la nașterea unuia dintre cei mai mari gînditori creștini ai secolului XX, filosoful român Petre Țuțea (1902 – 1991). A fost o personalitate distinctă, covîrșitoare prin luciditatea gîndirii aflată sub spectrul raționalității și al libertății de gîndire, al unei acute nevoi de comunicare extraordinară prin formulările senzaționale. O personalitate înzestrată cu o inteligență sclipitoare, ieșită din comun și o vastă cultură, la care se adaugă o sensibilitate aparte a unui spirit însetat de cunoaștere, de permanente căutări, ca și o credință de nezdruncinat în Dumnezeu.

Rîndurile de față nu se vor a fi o interpretare a filosofiei lui Țuțea, ci doar un scurt remember, o evocare a unei astfel de personalități, a luptei și preocupărilor ei, ce reprezintă o integrare activă a valorii spirituale în eforturile prezentului, dar și în perspectivele viitorului, o participare de excepție la spiritul viu al epocii.

Licențiat în drept la Cluj, desăvîrșindu-și studiile în Germania, practicant eminent al științelor economice ca înalt funcționar de stat, remarcabil filosof, deținut politic timp de 13 ani, s-a dedicat unei vieți superioare, marcînd astfel nașterea sa în nemurire. El a reprezentat întruchiparea libertății spirituale sub prestigiul marilor valori și al adevăratelor ierarhii intelectuale, apropierea de paradisul frumuseții absolute, de Dumnezeu. În el descoperi fructul cunoașterii, al revelației divine, omul în toată complexitatea trăirilor sale. Țuțea a fost un fenomen, un unicat, un sfătuitor spiritual care, ca și Socrate, a practicat filosofia cu scopul de a-i ajuta pe oameni să înțeleagă sensurile profunde ale lucrurilor, faptelor și ființelor, ale existenței în general. Nu i-a fost niciodată teamă să atace regimul comunisto-ceaușist, a combătut cu vehemență ateismul, prostia și idolatria celor din clanul conducător. A primit laude și cuvinte de admirație din partea lui Mircea Eliade, iar Emil Cioran l-a considerat singurul geniu în viață.

A parcurs cu multă răbdare și evlavie cele două stadii, faze ale creștinismului: cea practică, a faptelor și patimilor, prin care ființa umană urcă pe scara virtuților pînă la iubire, și cea teoretică, așa-zis contemplativă, în care atenția este ațintită numai către Divinitate. Calea către sfinție, pe care a pornit, este însă doar căutarea lui, de unul singur, dominanta mistică fiind cea care i-a influențat întreaga sa filosofie și care, după părerea lui „este și singura salvare pe care o poate aștepta omul superior de relele lumii de azi”. Pe lîngă scrierile sale: Manifestul Revoluției Naționale; Reflecții religioase asupra cunoașterii; Psihologia prennis; Proiectul de tratat. Eros – cele mai gustate și mai elocvente au rămas dialogurile sale cu Constantin Radu Marin și Gabriel Liiceanu și pe care, cel puțin pe cele din urmă, am dori să le revedem la Televiziunea Română. În centrul filosofiei sale, Țuțea a pus omul, acest „cavaler apocaliptic care coboară în scenă înzăuat, animat de nobile idealuri, doritor să se îndrepte pe sine și pe alții, să corecteze și să stăpînească natura, fiind stăpînit de setea de a ieși din propria lui piele, de a uni absolutul cu relativul, pieritorul cu nepieritorul, în el întîlnindu-se virtutea și desfrîul, lenea și hărnicia, generozitatea și pofta de pradă, toate mișcîndu-se în zona raționalului, a magicului și a misticului”.

Petre Țuțea a devenit un personaj de legendă pe care realitatea, însă, trebuie să-l plaseze acolo unde, cu onoare, îi este locul: în galeria marilor valori ale culturii mondiale. (Romulus Dan Busnea)