IUBIRI CELEBRE

Iubită, rănită și aproape ucisă

Eugen ȘENDREA

Martha Bibescu? E o fetiță doar de 16 ani, cînd în biserica „Domnița Balașa” i se pun pirostriile de cununie cu George Valentin Bibescu. Ea avea în spate rudeniile Brîncoveanu, Lahovary, Mavrocordat, el familiia domnitoare, Bibescu. La 14 luni dădea naștere unui copil, Valentina. Naștere dificilă, care a făcut ca locuitorii din Posada, unde avu loc evenimentul, să se roage pentru ea: „Iată unde se ajunge cînd copiii au copii”, spuneau ei. Timpul trece. N-are noroc de un soț iubitor, el fiind mai preocupat de avioane și cai. „Pouffi”, cum era alintat prințul Bibescu, avea însă o amantă, Victorița, pe care o menținea material la nivelul soției, dar care îi dăduse „o boală ce se vindeca greu”. Așa că, Martha încetase de mult orice raport conjugal cu George, atît din indignare față de comportamentul lui, cît și printr-o repulsie fizică, pe care o va mărturisi vreo 20 de ani mai tîrziu”.

Dezastru familial. Dar, „soacra știa totul”. Bătrîna prințesă, „fără să nege păcatele fiului ei”, chiar fără să încerce să-l scuze, a făcut apel la mila ei, la generozitatea ei, conjurînd-o să nu-l abandoneze pe bietul „Pouffi”, acest copil teribil, răsfățat și egoist:

– Alteia nu i-aș cere-o! i-a spus ea. Dar ție ți-o cer: nu-l părăsi niciodată! Și Martha „a promis, jurămînt pe care și-l va respecta cu curaj”. Ce avea să facă Martha în aceste condfiții? Spune „of”, își pune cea mai frumoasă rochie și participă pe 13 februarie 1908 la primul bal de Curte, „dansînd cotilian cu princepele moștenitor, Ferdinand”. Ceva mai tîrziu, are prilejul să-l cunoască pe Kronpeinsul, Frederic-Wilhelm, fiul împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei. El avea 26 de ani „și o ținută zveltă, pusă în valoare de umerii largi și de un cap de formă ciudată.. Nu „este frumos, dar are o grație serafică, o dezinvoltură și o putere de seducție de care este perfect conștientă… ” Va fi unul din amorurile ei.

Anul 1909. Tot la un bal al prințesei Eugene Murat, Martha îl va cunoaște pe Charles Louis de Beauveau, un tînăr de 30 de ani, nobil și „de o prospețime juvenilă, la el fiind și trăsătura de caracter, amestec de slăbiciune și încăpățînare, de melancolie și ardoare”. Și încă ceva: nasul mare! El „este mai întreprinzător decît Kronpeinsul, a sărutat într-o zi, în mașină, piciorul Marthei și încurajat de acest prim gaj, a solicitat altele, cu strigăte de pasiune sau suspine de disperare. Era greu de cumințit acest bărbat, iar de respins și mai greu”. Au urmat întîlniri, dragoste și iar dragoste. El voia chiar căsătoria. Ea însă, „nu putea fi decît amanta lui Beauveau, ceea ce lumea accepta mai ușor decît o căsătorie”. Cînd nu se văd, îi scrie, ea spunînd că „din scrisorile mele și a tale s-ar putea scoate mai multe volume groase”. S-au reîntîlnit și s-au iubit la Paris și în Egipt și la București. „Iubită de Kronpeinz și de prințul de Beauvau, Martha Bibescu se afla în culmea succesului său, dacă nu chiar a fericirii ei. Legătura cu Beauveau rămînea o grijă dureroasă. Această luptă permanentă între dragoste și datorie era o aventură fără… ieșire”. Singura soluție pentru ea părea a fi să nu-l abandoneze pe George și să-l păstreze pe Beauveau; să trăiască 6 luni la Paris, iar în România să joace – dacă era posibil – un rol politic. Ceea ce avea să și facă. Cele două iubiri s-au șters cu buretele. Ce va urma? Ne aflăm la Paris, pe 23 februarie. Martha primește o scrisoare „care poate trece drept o declarație de dragoste” de la noua sa cunoștință, Henry de Jouvenel. Cine era acesta? Un mare amorez al Prisului, „bărbat frumos, brun, cu fizic plăcut și o mustață cuceritoare”. Era redactor șef al marelui ziar „Le matin”. Henry este înebunit după Martha. Își părăsește domiciliul conjugal, părăsindu-și nevasta pentru a-i face curte toată primăvara lui 1923. Scrisori și flori se succed ritmic zi de zi. Sînt tot mai lungi și tot mai variate. Ajung la șase pagini, iar buchetele la.. tufișuri”. Și… Jouvenel cîștigă teren. Recurge la tot felul de subterfugii: se aruncă la picioarele ei și le sărută, îi telegrafiază: „Nu-ți părăsi sluga”. Martha „aparține deja în întregime lui Jouvenel, acaparată de farmecul lui, învinsă pentru prima oară de un bărbat destul de puternic pentru a fi mereu triumfător”. De „data asta, își pierde aerele de împărăteasă ce-i agasau atît pe admiratorii ei înflăcărați. În fața lui Jouvenel este pur și simplu femeie. Femeie pînă la umilință”.

La Nisa cei doi petrec două sau trei zile „care o conving că el este bărbatul mult așteptat”. Mai mult, ea „îi promite că va divorța pentru a se căsători cu el, dar nu o va face pînă nu se va mărita fiica ei. Acela va fi anul libertății ei”. Peste tot îl vede doar pe el. Aflată la veneția, i se pare că „pînă și forma unui pod seamănă cu sprîncenele lui”. Revenită în țară, la Mogoșoaia „în fiecare zi face o meditație care o aduce în starea de a alege și admira una din calitățile sale”. Nici chiar „inconștiența lui față de femei nu pare a o impresiona deloc. Dar „femeia subjugată de dragoste rămîne totuși destul de independentă din punct de vedere spiritual. Ea nu vede în Jouvenel numai un mascul frumos, ci și un mijloc de a atinge un țel rîvnit cu pasiune: a juca un rol politic. Martha „se simte pregătită psihic să trăiască 1.000 de ani, în vreme ce el, destinat unui sfîrșit prematur… Omul căruia ea și-a încredințat soarta i se părea etern și iubirea care-i unea. Pe 7 iunie, îi spune: „Tu, care a-i aprins în mine flacăra vieții, lucru de care te consideri responsabil, îmi ești mai obligat mie decît ție însuți. Ție viața ți-a fost dată. Pe a mea mi-ai dat-o tu. Vorbesc de viața de astăzi, mai deosebită de cea de ieri decît sînt ființă și neființă”. Fără el, totul i se pare cenușiu. El este pentru ea „la fel de binefăcătoare ca o cană de ape minerale”. Totuși, într-o zi friguroasă zi de noiembrie, Martha „simte că i se trezește interesul pentru fostul ei prieten, prințul moștenitor al Germaniei”. Ce-ar fi ca acesta să domnească într-o zi? Cine știe ce-i rezervă viitorul? se gîndea ea. Steaua iubitului capătă o altă strălucire. Henry de Jouvenel este numit ministru. Pe 2 aprilie 1924, ea își notează cu mîndrie că „eu sînt cea care i-a înmînat primul dosar!”. În luna iunie suferă o intervenție chirurgicală „ce îi va spulbera orice speranță de a avea un fiu”. Dintre toți, cel ce avea să fie la patul ei, va fi chiar soțul ei „la cea mai mare înălțime”. El, egoistul, el cel care se plictisește atît de repede, își relevă infinite capacități de tandrețe și de răbdare, făcînd tot ce-i stă în putință să-i redea Marthei dragostea de viață. O ajută să mănînce, o forțează chiar, căci ea n-are poftă de mîncare și refuză totul. Se comportă ca un soț model”. Cum Martha nu-i mai poate fi amantă, și cum probabil, a renunțat la ideea divorțului, Jouvenel spațiază puțin cîte puțin relațiile lor. În unele zile, Martha acceptă această lovitură a soartei, spunîndu-și plină de filosofie: „m-a ajutat să trăiesc vreme de doi ani. Fie-i binecuvîntat numele. A avut dreptate. M-a iubit mai mult decît eu pe el. Mie îmi plac lucrurile și oamenii și plîng cînd îi pierd. Sînt nefericită, dar plină de energie. A fost frumos, fără nici un nor, fără nici o fisură pînă la sfîrșit”. Dar el? Jouvenel îi scrie: „Tu, cea pe care o ador, tu mi-ai lipsit teribil”. Pe 31 decembrie 1924 își notează în jurnal: „Ultima zi a unui om în care am fost iubită, rănită și aproape ucisă”. Jouvenel, în ciuda declarațiilor de dragoste, „începe să lipsească la întîlniri tot mai frecvent”. Martha îl caută la birou. Nu-l găsește. Îi lasă un bilet: „Vin la tine, așa cum ți-e frică ție de mine și pentru că eu nu știu să trăiesc fără tine”. La 24 octombrie 1925, la Posada, fiica ei se căsătorește cu prințul Ghica-Comănești. Timpul trece și el se îndepărtează tot mai mult de Martha. Pe 17 mai 1926 ea îi scrie: „Încotro merg eu? Ce reprezinți tu pentru mine? Pînă cînd? Tu o știi. Regret că nu pot fi odihna exasperărilor tale. Nerăbdarea mea, setea mea mă avertizează că, într-un timp ce vine, voi fi ingată față de tine…” Martha acceptă loviturile fără să plîngă. Scapă cu viață dintr-un accident de automobil pe 26 octombrie 1926. Ar fi vrut acum măcar un cvuvînt de la el. Nimic. „Ce fericire pentru el să nu mă mai iubească! Ce emoții ar fi avut acum!” Încet, încet, Martha reușește totuși să se rupă sufletește de el, iar la sfîrșitul anului, pare a ceda. Acest om iubește prea mult femeile pentru a iubi una singură. Înțelege că este nedemn pentru ea să accepte atîta umilință. Cu siguranță, Jouvenel nu este omul destinului ei. Și, totuși: la capătul tuturor experiențelor sentimentale și erotice, marea iubire a Marthei Bibescu a rămas… soțul ei!”