Ultimele zile din viata poetului Nicolae Labis

Am ezitat putin inainte de a relua prezentarea lui Nicolae Labis, poetul „Primelor iubiri”, poetul idealurilor unei noi generatii care a visat frumos, doar pentru o… clipa. Pentru ca, dupa aceea, a urmat acea perioada cenusie dintr-o viata pe care cei care au parcurs-o, cu mai multe coborisuri decit suisuri, nu au uitat-o nici astazi. Cineva mi-a spus ca e un mare chin sa incerci a prezenta marile valori din epoca trecuta, atita timp cit tinerii din ziua de astazi nu incearca sa redescopere valorile autentice ale culturii noastre. Poate ca are dreptate, poate ca exagereaza, cert este ca nu e momentul unei abdicari, taman in mijlocul furtunii. De aceea, serialul nostru nu se va opri aici, pentru ca, asa cum spunea actorul si om de spirit Dan Puric, „antrenamentul de uitare la care este supus poporul roma astazi face gindirea si inima sa se rotesca pe loc si, din aceasta rotire in gol, paradoxal, o data cu trecutul, dispare si viitorul. El, omul de azi, pedaleaza zadarnic intr-un prezent continuu. A locui cu fiinta doar intr-o dimensiune a timpului – si aceea distorsionata – inseamna moarte lenta, dar sigura, a identitatii”.
Revin, asadar, la insemnarile Adrianei, verisoara de la Slanic a lui Nicolae Labis, cea care l-a iubit enorm si careia nu i-a fost deloc usor sa rememoreze clipele de dinaintea despartirii de poetul, care de abia facuse primii pasi pe drumul atit de anevoios, dar atit de scurt, al gloriei. „Dupa accident, la spital, am aflat ca zilele lui Nelucu erau numarate. Mama sa nu stia nimic si a sosit apoi nenea Eugen Labis, inmarmurit cind si-a vazut copilul o mumie. Trebuia sa-si dea acordul pentru o operatie care ar fi trebuit sa-i reaseze vertebrele care erau distruse, iar maduva spinarii sectionata. Diagnosticul, unul laconic, era la vedere, atirnind la capatul patului. Dupa operatie, a fost mutat intr-o rezerva, iar doamna Maria Banus i-a adus un aparat de radio cu baterii (era prima oara cind vedeam asa ceva). In momentele putine in care eram doar noi, mi se adresa cu o voce stinsa, intrebindu-ma daca nu vad ce vede el pe perete: bunica povestind povestile lui Creanga, plaiul cu parusul inalt, cu zmeura si iepurasi, Piriul Suha, unde mergeam sa prindem peste la piatra, caci pastravul si zglavocul ne fugea din momeli. Aceste imagini, pe care numai el le vedea, se perindau una dupa alta, iar el spunea: si acum, stergem cu buretele si iar ii aparea in fata Stanisoara cu drumul serpuit, zmeele pe care le faceam din dranita, hirtie si pap, spectacolele prezentate la Poiana Marului. Greu de suportat aceste momente, care imi aminteau de copilaria scurta pe care am petrecut-o pina la plecarea in refugiu. Plingeam pe furis, asigurindu-ma ca vad si eu aceste scene. Platosa de ghips nu-i permitea sa se miste, iar de mincare nici nu putea fi vorba. Cu ajutorul uni pai, tragea din cind in cind lapte sau ceai dintr-un pahar pe care trebuia sa-l tin eu, sau altcineva aflat in camera. Marga, sora lui, si-a cusut un palton dintr-o stofa deosebita si, pentru a-i bucura sufletul, a venit imbracata cu acesta. Nu voi uita scena aceea: pentru a o vedea putin, a rugat-o pe Marga sa se urce pe un scaun linga pat si, apoi, zimbind, a asigurat-o ca-i sta foarte bine, sa-l poarte sanatoasa! Desi operatia fusese facuta, nu se vedea nici o imbunatatire a sanatatii. Eu nu stiam prea multe, dar pe holul plin de colegi, prieteni, medici am intrebat de ce nu este transportat cu un avion la un spital din alta tara, la Viena sau Paris, dar nu mi s-a raspuns. Joi, o zi grea si cu tensiune crescuta, imi aduc bine aminte, caci l-am intrebat pe medic daca pot sa-i dau macar iaurt sa manince, pentru ca dorea. Mi s-a raspuns sec: poti sa-i dai orice! Si acest raspuns venea de la medicul in care toti isi pusesera nadejdea, inclusuiv eu. Era domnul doctor Arsene. M-a intrebat ce fel de ruda sint eu cu Nelu si mi-a spus ca ma va ruga mai tirziu sa merg cu nenea Eugen la o farmacie prin Bucuresti, de unde trebuia sa aducem un medicament necesar. (Va urma)