ACCENTE Apărare fără acoperire

Traian VALERIU

Domnul Ion Iliescu a fost și rămîne un bun vorbitor. Nu știu dacă la vîrsta domniei sale a mai prins în școală învățarea retoricii, dar ca propagandist de o viață a deprins a vorbi în general corect, uneori poate fi chiar convingător. Dacă este calm și dacă vorbește pe o temă la care a avut timp să mediteze, devine sfătos ca un părinte al patriei ce se socoate și cum îl percep babele și moșnegii de pe la țară. Cînd, însă, dintr-o pricină oarecare este nervos, să te ții! O ia razna, uzufructul rațiunii nu-l mai slujește cu fidelitate și scapă vorbe grele, urîte chiar ca: „îmi bagi sula în coaste” sau „măi, animalule…” etc. Sînt și situații cînd, nefiind bine informat (o fi el comunist de profesie și de convingere, dar nu le poate ști pe toate ca madam Codoi, fosta patroană ocrotitoare a domnului Agathon), dă impresia că nu este nici consiliat, deși Cotroceniul este plin de-al- de Dan Iosif, și atunci se avîntă cu un discurs discordant nu numai față de o anume realitate, dar și de poziția de prim violonist în orchestra politicii pesediste din România.

Da, prim violonist, nu dirijor! Acesta se află în afara fruntariilor. Recent s-a declanșat în presa din țară o amplă dezbatere despre un plagiat al cărui autor nu este altul decît medicul personal al d-lui președinte, fost consilier prezidențial (firește, pe domeniul specialității domniei sale), în prezent, la propunerea d-lui Iliescu, numit ministru al Sănătății, în locul Danielei Bartoș, o somitate în domeniu, dar mai ales în dezorganizarea sistemului de sănătate publică din România.

Că a fost făcut ministru, nu-i nici un păcat. La același minister au mai fost niște neaveniți, printre care un udemerist, fost turnător la securitate, sau un avocat, tot udemerist, care avea de-a face cu medicina cam cît am eu de-a face cu îmblînzirea crocodililor. Dar să trecem peste acest aspect. S-ar putea ca domnul Beuran să fie un bun specialist și, poate, chiar un bun organizator al domeniului. S-ar putea să aibă personalitate și autoritate spre a-l ține în frîu pe domul Țurlea, spre a reduce abuzurile din Asigurările de Sănătate. Prin urmare, nu avem a-l incrimina cu nimic, dar cu absolut nimic, pe domnul Iliescu că l-a propus pe domnul Beuran ministru și nici pe Beuran că a ajuns ministru. Pe noi ne preocupă o altă chestiune, adiacentă funcției cu care a fost investit personajul în discuție. A fost acuzat de plagiat într-o serie de lucrări științifice. Unii le-au spus broșuri de îndrumare, alții, cursuri universitare, alții le-au numit „tratate”. Cuvîntul „tratat” are darul de a mă speria, în mintea mea însemnînd o lucrare masivă, rodul unei vieți de cercetare, lucrare de maximă experiență și de neștirbită autoritate științifică. Cei care s-au încumetat să iasă în public, demascînd plagiatul, înseamnă nu numai că și-au asumat niște riscuri, dar că au și temeiuri bazate pe cercetare și cunoaștere. Altminteri, înseamnă, cum scria, cu o ocazie anume cronicarul Miron Costin, că „este ocară veșnică”. Și, evident, nemeritată. Disputa se dă însă pe terenul specialității și al speței în sine. Plagiatul în lumea științifică este o boală cronică. Am în vedere cazul doctorului Păulescu, descoperitorul insulinei. Rezultatele cercetărilor lui au ajuns în Canada și doi canadieni primesc premiul Nobel; profesorul Procopiu de la Iași descoperă magnetoul, cu efectele și utilitățile sale, iar suedezul Bahr primește și el Nobelul.

Prin 1881, cînd Ion Nădejde editează „Contemporanul”, începe o amplă campanie pentru stîrpirea plagiatului în știință, mai cu seamă în mediul universitar. Nici Junimea n-a fost străină de lupta contra acestui adevărat flagel. Se pare că și Constantin Veonardescu, profesor al tinerei universități ieșene, a trebuit să părăsească Iașiul tocmai pentru că, alături de „Principii de psihologie”, scoate un curs de norme estetice copiate după estetica lui Hegel. Arătat cu degetul, a trebuit să plece. Nu mai vorbim de exemplele de plagiat în domeniul literaturii. Aici este vorba de cu totul altceva. Și anume, de cine pune opera cuiva pe două coloane, arătînd, pas cu pas, ce și cît s-a plagiat și din ce sursă.

Pentru a ieși la rampă trebuie să fii informat. Argumentul imbatabil trebuie să fie textele puse față-n față. Presupun că cei care au făcut acest lucru sînt oameni cu pregătire în domeniu, buni cunoscători ai literaturii de specialitate și s-au exprimat în cunoștință de cauză. În caz contrar, pot fi acționați în justiție pentru calomnie. După cum s-a văzut, discuția a fost preluată de presa franceză, scandalul avînd deja proporții europene. Domnului Beuran și colaboratorilor nu le rămîne decît să se disculpe, ceea ce mi se pare lesne de făcut, dacă „plagiatul” nu-i decît o invenție calomnioasă. Grav devine acest caz cînd intervine domnul Iliescu cu un discurs furios, aducînd în dezbatere, adică în apărarea protejatului său, argumente care vizează nemulțumirea unor colegi de profesie deranjați de unele măsuri pe care le-ar fi luat ministrul și care ar fi „deranjat”. Din care cauză „au declanșat, spune domnia sa, o campanie mîrșavă” împotriva domnului Beuran. Aprecieri pripite și cuvinte grele, care, rostite de domnul Iliescu, echivalează cu o gafă impardonabilă. De ce? Pentru că asupra acestei cauze delicate se pot pronunța specialiștii domeniului, cei care au citit cu atenție ambele texte, care au discernămînt științific și nu vin cu diletantisme, care nu au altă valoare decît aceea de a pune în evidență ignoranța. Or, mă îndoiesc, ba am convingerea că domnul Iliescu n-a citit lucrările, n-a avut cum să facă analiza comparativă a textelor spre a se convinge și a ne convinge că nu-i la mijloc decît „o mîrșăvie”. Suflet generos, a sărit în apărarea medicului personal și a ministrului. Emoționant, dar apărarea cade în derizoriu cîtă vreme nu are acoperirea competenței. Dacă era spus la o șuetă de Cabinet cu consilierii, ar fi fost un gest nobil. Ieșind în public, gestul este unul politic, asemănător celor făcute de domnul Adrian Năstase cînd îi apără pe corupții din PSD, mimînd în văzul întregului mapamond lupta împotriva corupției. Cazul doctorului Beuran, dacă este adevărat, se înscrie între faptele grave de corupție protejate de șefii palatelor Victoria și Cotroceni.